Turbo-etnogeneza pentru Hungaria-3

Un “Cetatean al Romaniei” ne-a invitat recent pe blogul acesta (http://nastase.wordpress.com/2010/04/21/e-recomandarea-mea/ ) la o discuţie despre “ideologia maghiarizării”. Mai înainte, acelaşi “Cetatean al Romaniei” postase o scrisoare deschisă adresată ministrului dezvoltării  regionale şi turismului. Dar o scrisoare identică fusese scrisă şi de   domnul Dan Tănasă. Este posibil ca nick-ul un “Cetatean al Romaniei” să fie folosit de domnia-sa. Aş dori acum o translaţie temporară a discuţiei de la “ideologia maghiarizării”, la alegerea raţională între Eudaimonia şi Kakodaimonia. Să începem totuşi cu “ideologia maghiarizării”, când apare? Unii spun că a fost incitată de revoluţia europeană de la 1848. Este posibil. Nu-mi   rămâne decât să adaug că “ideologia maghiarizării” a fost amplificată până la proporţii paroxistice de “Compromisul”(Ausgleich) de la 1867, care a construit chiar şi o metodologie foarte eficientă pentru maghiarizarea forţată. Maghiarii luptaseră din greu pentru acel “Compromis” ucigaş care instaurase regimul “K und K” (kaiserlich und königlich sau chezaro-crăiesc), monarhia duală pe care scriitorul Robert Musil (1880– 1942) o numea Kakania. Era un   text final scris de Robert Musil, text poate nici măcar terminat de el însuşi. Era un text impregnat de confesiuni dintr-o viaţă de “om fără calităţi personale”, ale cărui calităţi impersonale sunt impuse de ideologia sistemului. Chiar dacă Robert Musil se naşte la două decenii după Ausgleich, tatăl său, originar din Timişoara, prinsese evenimentul şi putuse face o comparaţie între ceea ce fusese înainte de Ausgleich, şi ce a urmat după. Robert Musil înţelege că în societate se poate crea uneori tranziţia înspre un stat sumbru, destinat dispariţiei. Pentru iluminare, Robert Musil citeşte “dialogurile socratice”, de fapt dialogurile nici n-au fost scrise de Socrate, ci de Platon, ştie toată lumea. În dialogul Gorgias, –numele unui sofist antic–, Platon scrie : “Eudaimonia nu constă în salvarea de la rău, ci în nu a poseda răul dintru început.” În dialogul Gorgias este discutată arta guvernării unui stat. În primele variante ale proiectelor de Constituţie pentru statul postmodern Uniunea Europeană, este fixată drept ţintă Eudaimonia. Antinomicul este Kakodaimonia. Omul raţional caută binele eudaimonic. Argumentul suprem al ideologilor maghiari din UDMR şi UCM pentru construcţia lor este invazia hunilor, originea hunică. Aceştia au rămas consemnaţi în istorie ca o populaţie simbolică pentru rău, chiar pentru răul absolut. Domnul Marko Bella şi alţi lideri maghiari se mândresc cu această sorginte. Hai să le salvăm sufletul mărturisitor al iubirii de rău. Hungaria 1, numerotarea este necesară, se naşte printr-o decizie a împăratului Arnulf  de Carinthia. Dacă ar fi aşteptat să vadă moartea naturală a unchiului său, Charles le Gros, împărat bătrân şi bolnav, ambiţiosul nepot Arnulf de Carinthia ar fi putut să preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refăcut prin pur noroc de Charles le Gros. Care a respectat întotdeauna principiul cunctator-evaluator: „Wait and see”, dacă îl zicem pe englezeşte. Dinamic în luarea deciziilor, Arnulf de Carinthia comite două greşeli fundamentale ce vor afecta Europa. Deci şi pe noi. Prima greşeală a fost aceea că, la 887 AD, provoacă intenţionat o revoltă în Francia răsăriteană. Carol cel Gras este detronat fără să opună vreo rezistenţă. Burgundia, Italia şi francii apuseni nu îl recunosc pe Arnulf. Astfel la 887 AD s-a destrămat pentru totdeauna imperiul zidit de Charlemagne combinând forţa armată cu diplomaţia. Arnulf de Carinthia a fost recunoscut ca rege de francii răsăriteni. A reuşit să îşi impună autoritatea în Lotaringia. La 891 AD, Arnulf îi învinge pe vikingii care urcau pe fluviul Rin şi jefuiau până aproape de Bruxelles. Apoi se întoarce la rezolvarea problemelor din răsăritul imperiului franconian. Pentru asigurarea drumului între Baltica şi Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe războinicii slavi ce îl ajutaseră cu cetele lor împotriva avarilor. Nu era ceva neobişnuit. Charlemagne mai făcuse alianţe profitabile cu slavii cei mai apuseni, odobriţii, aflaţi pe coasta baltică lângă Danemarca. Cu ajutorul odobriţilor, Charlemagne îi alungase pe saxoni, şi deschisese un drum comercial spre răsărit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se ştie că avarii, probabil un popor turcic desprins   din marea confederaţie care apărea şi dispărea în secolul VI, erau caracterizaţi printr-o mare cruzime. Voievozii slavi din răsăritul imperiului Carolingian, care îi depăşeau în cruzime pe avari, vor rupe legăturile de vasalitate faţă de urmaşii lui Charlemagne. Slavii aceştia voiau să controleze şi să vămuiască pentru ei comerţul fructuos dintre Baltica şi Mediterana. Arnulf de Carinthia încearcă să recâştige această sursă majoră de resurse. În anul 892 D, Arnulf de Carinthia face a doua greşeală majoră a politicii sale. Încercând să îşi impună autoritatea asupra   ducelui Svatopluk, i-a chemat în ajutor pe maghiarii ce se aflau, călăreţi şi corturi, pe la mijlocul secolului IX, în stepa din nordul spaţiului pontic tăiată de cursul Donului. Este simptomatic faptul că mulţi dintre istoricii maghiari de astăzi uită să spună că Panonia, înainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stăpânirea carolingiană, adică a domnului Lerui pomenit în colindele   româneşti. Maghiarii, care au fost invitaţi de Arnulf numai ca auxiliari temporari în Câmpia Panoniei, vor fi până la urmă imposibil de controlat. Hoarda aceea medievală era segmentată în zece triburi numite ’săgeţi’, cunoscute de Europa ca ‘On-Ogur’, literalmente “zece săgeţi”. De unde au rezultat două nume. Din raidurile lor înspăimântător de sângeroase în Franţa, ‚Ogur’ a lăsat cuvântul francez ‚ogre’, însemnând ‚devorator de copii’, căpcăun. Cel de al doilea cuvânt: ‘Ungur’, rezultă din aglutinarea expresiei ‘On-Ogur’. De fapt numai şapte ’săgeţi’ erau formate din maghiari, celelalte trei ’săgeţi’ erau alcătuite din khazari, triburile lor se adăugaseră probabil   din Galiţia. Mai putem bănui ca aceştia din urmă erau deosebit de bogaţi, printr-o combinaţie de comerţ şi de pradă. În amintirea colectivă românească se mai păstrează un ecou al ‚Săgeţii’, cu semnificaţia de ‚putere şi bogăţie’, înregistrat de George Coşbuc la începutul poeziei “Nunta Zamfirei”: “E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Se spune că această ‘amintire despre Săgeată’ fusese auzită de George Coşbuc de la mama sa. La început, toate cele “zece săgeţi” erau comandate de către un lider istoric numit Arpad. Personajul a fost un negociator genial de o remarcabilă duplicitate. Astfel, alături de invitaţia arnulfiană care îl angajează împotriva lui Svatopluk, Arpad negociază cu însuşi ducele Svatopluk. Cumpără de la slavul acesta, –care, ca un bun migrator, vindea tot ce nu îi aparţinea!–, toate ţinuturile dintre cursul Nistrului şi cursul Dunării pe un singur cal, prăsilă din Turan! Vasile Voiculescu are o povestire magnifică despre acel areal ecologic din Eurasia unde fac schimb de marfă geambaşii de cai, „Oameni între oameni”. Este amuzant că, deşi harta este mai translatată spre vest, aria teritoriilor cerute de revizioniştii maghiari după Trianon echivalează cu aria hălcii din Europa “cumpărată” de predatorul Arpad de la predatorul Svatopluk. După ce îşi dovedesc superioritatea în cruzime zdrobind  cetele de războinici slavi, ungurii se lansează în sângeroase raiduri de pradă   în centrul Europei. O forţă germană a regatului franconian răsăritean încearcă să-i alunge pe unguri din Câmpia Panoniei, dar este înfrântă. Abia în anul 955 ungurii sunt zdrobiţi lângă Augsburg, de către împăratul german Otto I (936-973), fiul saxonului Henric Păsărarul (876- 936). Forţa financiară colosală a „Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană” – ‚Heiliges Römisches Reich’, inaugurat oficial la 962 prin încoronarea lui Otto I de către papa Ioan al XII-lea, se trăgea dintr-un mare filon de argint, descoperit la 938 AD în Saxonia. Exploatarea lui aproape de suprafaţă s-a făcut la început cât mai economic cu putinţă, cu munca minorilor, adică a copiilor. Statura lor mică presupunea galerii cu secţiune mică, astfel rezistenţa naturală la prăbuşire a rocii deja presate nu necesita întărirea galeriilor cu lemn. Copiii aceia mineri locuiau la suprafaţă în căsuţe mici, de unde mitul ‘piticilor mineri’, divulgat însă abia la sfârşitul „Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană”, de către fraţii Grimm. Când galeriile se vor adânci, chinurile copiilor mineri vor fi cumplite, toţi copiii săraci ai Germaniei, care puteau fi vânduţi pentru a lucra în minele de argint, aflaseră aceasta. Aşa se explică faptul că generaţia de la 1212 va căuta salvarea în ‘Cruciada copiilor’. Să nu uităm că la sfârşitul secolului XX, mişcarea Intifada din Palestina a fost numită şi ‘Cruciada copiilor’. Intifada este un indiciu sigur despre viaţa grea a copiilor palestinieni. Ungurii, rămaşi în număr mic, sunt prinşi între imperiul ottonian cel nou, şi imperiul bizantin cel vechi, a cărui forţă părea resuscitată de dinastia macedoneană. Pentru liderii unguri ai vremii, lipsa de ‚resurse umane’ pentru a putea prăda în continuare brutal Europa îi determină să caute alt ‚modus vivendi’. Prinţul Geza (născut cândva între 940-945, Geza ajunge şeful maghiarilor la 972, şi a trăit până la 997) îl lasă moştenitor pe   fiul său Vaik (975-1038). Act neobişnuit la triburi turanice. Ideea moştenirii dinastice a tronului era, în acel timp şi în acea zonă, o idee bizantină, venind prin Oikumena. Într-adevăr, despre mama lui Vaik s-a spus că nu era nici maghiară, nici khazară. Dar că era o prinţesă din Transilvania. Nu mi se pare deloc absurdă ipoteza că era o româncă, şi în fond orice mamă româncă visează ca fiul ei să ajungă într-o bună zi împărat. Unchiul lui Vaik, puternicul şef maghiar Koppany, acceptat de mai multe ‚Săgeţi’, îi contesta autoritatea. Vaik îl înfrânge cu ajutorul bisericii, devenind astfel regele creştin Ştefan I al Ungariei.

Eugeniu de Savoia a construit Hungaria-2, iar în faţa Palatului Regal din Budapesta se află impunătoarea statuie ecvestră a eroului latin, opera lui Iosif Róna (1861- 1939). Un sincer omagiu de recunoştinţă adus prinţului latin de către maghiarime, deşi latinul nu ştia boabă maghiară ! Dar Eugeniu de Savoia putea înţelege limba română. “De même qu’on pourrait comprendre un texte français en ne connaissant que   l’italien, l’espagnol et le roumain”, citesc într-un articol scris de un   lingvist francez despre meroitică — „La langue africaine des pharaons noirs”.  Dacă procedăm prin permutări circulare, se vede pentru ce spunem că Eugeniu de Savoia putea înţelege limba română.

Prrin Ausgleich (1867), Hungaria-2 încetează să mai existe, şi începe turbo-etnogeneza pentru Hungaria-3 prin “ideologia maghiarizării”. De fapt, –nu ştiu dacă maghiarii sesizează–, există o mare doză de nepotrivire între statuia lui Eugeniu de Savoia din Budapesta şi “ideologia maghiarizării”. “Poporul maldavan” s-a născut prin etnogeneza stalinistă cam la fel cum s-a născut “poporul maghiar” din Hungaria-3 (aici intră şi Ardealul de Nord) prin etnogeneza Ausgleich ce a condus la Kakodaimonia. Din cauza acestei “ideologii a maghiarizării” este ţinutul secuiesc atât de sărac, iar liderii UDMR aşa de bogaţi ! Este amuzant că ei îşi ţin valuta câştigată din afaceri veroase în România, în bănci din Budapesta !

Titus Filipas

Etichete: , , ,


%d blogeri au apreciat: