În ultimul val de barbarie revărsat asupra Italiei, ocupaţia lombardă (568–774), Genova nu a suferit prea mult. De exemplu, locuitorii Italiei de nord terorizaţi de regele longobard Alboin s-au refugiat, –câţi au reuşit–, la Genova. Probabil că actul de cruzime cel mai notoriu comis de Alboin a fost atunci când a determinat-o pe soţia lui, Rosamunda, să bea din craniul tatălui ei, ucis de Alboin. Rosamunda s-a răzbunat mai târziu, comandând asasinarea regelui, după care s-a refugiat la Ravenna, oraş încă mai ‘roman’ ca Genova, ‘roman’ în sensul de ‚bizantin’. În anul 540, aproape de sfârşitul războaielor greco-gotice, generalul bizantin Belizarie ocupa şi Ravenna. Organizat de împăratul Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei), exarhatul din Ravenna a fost centrul puterii bizantine în Italia până la 751 A.D., când cetatea va fi ocupată pentru scurt timp de longobarzi. La acel timp, insulele Corsica şi Sardinia erau socotite ca fiind „africane” pentru că ţineau de exarhatul de Cartagina, organizat de acelaşi Mavrichie. Cam vreo sută de mii la număr, longobarzii vor fi asimilaţi complet în Italia, dar memoria lor rămâne. Chiar şi numele eroului italian unificator Garibaldi (1807-1882) este inspirat de numele regelui longobard Garibald ( ?- 671). Pe timpurile stăpânirii lombarde şi carolingiene, vechile municipii romane s-au transformat în „comune”. Comunele italiene cer şi dobândesc de la prinţii şi baronii locali nişte ‘carte ale libertăţii’, sub semnul cărora începe noul capitol al democraţiei în Italia. Pilda comunelor italiene se va propaga, prin mijlocirea cruciadelor, în Europa. Cruciaţii englezi vor afla şi vor împrumuta de la italieni nu doar nume de sfinţi patroni, (Sfântul Gheorghe, la 1192), ci şi pilda ‘Cartei libertăţii’, devenită la 1215 Magna Charta, uniformizată pentru întreaga Anglie, nu doar pentru o singură comună. Influenţa comunelor italiene va conduce şi la Magna Charta din 1222 (Aranybulla sau ‘Bula de aur’) a ungurilor. În Italia papalitatea îşi atrage de partea ei ‘comunele’, adică ‘democraţiile urbane’. Papalitatea asigură astfel uniformitatea democraţiei în peninsula puternic fragmentată altminteri. Situaţia s-a perpetuat până în secolul al XIX-lea. Civilizaţia comercială a Genovei se îndreaptă spre bazinul Mării Negre, „ianavezii” mergând de-acum frecvent şi pe „drumul tătărăsc” de pe istmul baltico-pontic, absolut sigur în nişte condiţii de Pax Mongolica. Într-adevăr, trebuie să vorbim despre „pacea mongolică” numai în termeni reali. Numărul total de victime umane ale sângeroşilor mongoli într-o sută de ani de stăpânire în Eurasia este evaluat acum a fi fost numai o zecime din numărul negrilor ucişi de belgieni în bazinul rîului Congo! Embargoul papal de la 1291 asupra comerţului cu mamelucii explică pe de altă parte interesul viu al genovezilor faţă de itinerarul veneţianului Marco Polo prin imperiul mongol. Titlul jurnalului său: „Milionul”, dictat scriitorului Rustichello din Pisa (care mai este şi autorul unui ‘Roman al regelui Arthur’), se referă la opulenţa bogăţiilor existente la curtea lui Kubla Kahn din Xanadu. Trebuie să menţionăm într-un mod special faptul că Marco Polo şi Rustichello din Pisa au fost ţinuţi prizonieri de genovezi în faimosul Pallazzo San Giorgio, nu în temniţa Malapaga, plină de altminteri cu numeroşi ‚ianavezi’ de rând, pe nedrept categorisiţi de cronicarul moldav ca „talhari” (de altminteri şi tatăl lui Mihai Eminescu îşi alinta fiul zicându-i „talhar”!). Să mai spunem că Pallazzo San Giorgio fusese construit ca un ‘palat comunal’ în anul 1260, la iniţiativa ‘căpitanului poporului’ Guglielmo Boccanegra, arhitectura sa va fi oarecum imitată de constructorii genovezi care au înălţat un mic fort de apărare pe insula San Giorgio pe Dunăre, ce va da numele oraşului Giurgiu. Acolo unde Mircea cel Bătrân va strămuta capitala voievodatului. Vorbind despre vechi insule genoveze, adăugăm că după înfrângerea cetăţii Pisa la anul 1284 în bătălia de la Meloria, Genova devine stăpâna unică a resurselor umane ce le ofereau insulele Corsica şi Sardinia. Dintre cele două insule, numai Sardinia era bine acoperită de o reţea densă a drumurilor romane. Din Sardinia, Genova recrutează mult mai uşor oameni tineri, ţărani săraci pe care îi trimite în România. Unele dansuri cu măşti din Moldova seamănă uimitor cu dansurile din Sardinia. Să fie pură întâmplare ? Între 1321 şi 1331, comerţul genovez va fi redus ca intensitate, datorită luptei între partida Ghelfilor din comuna Genova, şi partida Ghibellinilor din Pera, suburbie la Constantinopol. Comunitatea genoveză din Pera ţinea cu împăratul german, vasalul Bizanţului. Să notăm că Romania istorică este guibellină, fiind bizantină prin definiţie şi tradiţie. Astfel, vedem că în feuda medievală dintre români şi maghiari este prezentă şi rădăcina unui conflict Ghelfi/Ghibelini. Soţia regelui ungur Ladislau I (1077-1095), Adelaida, era fiica unui duce Ghelf din Bavaria ; putem bănui deci că şi Ladislau I (Laslău Craiul) era Ghelf, deşi la acel timp nu exista un conflict între Ghelfi şi Ghibellini. Invitarea unei dinastii regale germane pe tronul României în secolul XIX se încadrează în această tradiţie de a fi în « partida guibellină ». Comerţul capitalismului italic se face în cele două sensuri, prin potenţare şi creare de cetăţi, cum bine observa Nicolae Iorga. În familia lui Mihail Kogălniceanu exista legenda că strămoşii mamei veniţi din Genova fondaseră Moncastro (Cetatea Albă). Iar în familia lui Vasile Alecsandri exista legenda originii lor veneţiene. Chiar Vasile Alecsandri declara în biografia de la 1865 : « Familia mea este originară din Veneţia. Străbunul meu, om cu inima îndrăsneaţă şi spiritul cavaleresc, veni în Moldova şi puse a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă şi deveni obârşia familiei Alecsandri ». Mutat în Italia, –ipoteză–, Mihail Kogălniceanu ar fi fost, probabil, chemat „commendatore”. Înţelepciunea de administrator îi venea lui Mihail Kogălniceanu de la arhetipul cultural matern? Atitudinea în stil „commendatore”, –posesorul artei manageriale a capitalismului timpuriu din Italia–, va fi în Evul Mediu românesc model pentru stilul de cârmuire aşezată a celebrei zone de podgorii basarabene „Codrul”. La fel ca şi „căpitanul de Codru”, toţi „căpitanii de plai” erau în fapt gestionari medievali foarte chibzuiţi, cu mare promptitudine a deciziilor pentru ca roadele „plaiului” să fie preluate, într-un maximum de siguranţă posibilă pentru acel timp, de comerţ. Mi-e teamă că imaginea pe care ne-o dă Mihail Sadoveanu în „Neamul Şoimăreştilor” despre „căpitanul Mihu” este limitată, nu reflectă şi „adevărul economic” din istoria noastră. Instituţia medievală moldovenească a „căpitanilor” de plai sau de Codru seamănă extraordinar de mult cu instituţia republicană genoveză chemată „Capitani del Popolo”. Chiar şi alegerea domnului Ştefan cel Mare pe câmpul de la Direptate este dovada existenţei funcţionale a unei Carte a libertăţilor în Moldova. Şi este infinit mai posibil ca ea să fi „debarcat” venind pe mare de la Genova, decât să fi descălecat venind din Ungaria. Întrucât formarea istorică a Ungariei, şi vorbim despre Hungaria 1, a fost atât de puternic influenţată de Veneţia, iar formarea istorică a principatelor dunărene a fost influenţată de Genova, este posibil ca un conflict medieval între Veneţia şi Genova să aibă ca reflex conflictul din secolulul XX între Ungaria şi România, exploatat de Hitler şi Mussolini.
Titus Filipas
Etichete: Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, România, Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 