De zona Dunăreană s-au ocupat genovezii

În ultimul val de barbarie revărsat asupra Italiei, ocupaţia lombardă  (568–774),  Genova nu a suferit prea mult. De exemplu, locuitorii Italiei de nord terorizaţi de regele longobard Alboin s-au refugiat, –câţi au reuşit–, la Genova. Probabil că  actul de cruzime cel mai notoriu comis de Alboin a fost atunci când a determinat-o pe soţia lui, Rosamunda, să bea din craniul tatălui ei, ucis de Alboin. Rosamunda s-a răzbunat mai târziu, comandând   asasinarea regelui, după care s-a refugiat la Ravenna, oraş încă  mai ‘roman’ ca Genova, ‘roman’ în sensul de ‚bizantin’.  În anul 540, aproape de sfârşitul războaielor greco-gotice, generalul  bizantin Belizarie  ocupa şi  Ravenna.  Organizat de împăratul Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei),  exarhatul din  Ravenna a fost centrul puterii bizantine în Italia până la  751 A.D., când cetatea va fi ocupată pentru scurt timp de longobarzi. La acel timp, insulele Corsica şi Sardinia erau socotite ca fiind „africane” pentru că  ţineau de exarhatul de Cartagina, organizat de acelaşi Mavrichie. Cam vreo sută  de mii la număr, longobarzii vor fi asimilaţi complet în Italia, dar memoria lor rămâne. Chiar şi numele eroului italian unificator Garibaldi (1807-1882) este inspirat de numele regelui longobard Garibald ( ?- 671). Pe timpurile stăpânirii lombarde şi carolingiene, vechile municipii romane s-au  transformat  în „comune”. Comunele italiene cer şi dobândesc  de la prinţii şi baronii locali nişte ‘carte ale libertăţii’,  sub semnul cărora  începe noul capitol al democraţiei în Italia. Pilda comunelor  italiene  se va propaga, prin mijlocirea cruciadelor, în  Europa. Cruciaţii englezi vor afla şi vor împrumuta de la italieni nu doar nume de sfinţi patroni, (Sfântul Gheorghe, la 1192),  ci şi  pilda ‘Cartei libertăţii’, devenită  la 1215  Magna Charta, uniformizată  pentru întreaga Anglie, nu doar pentru o singură comună.  Influenţa comunelor italiene va conduce şi la Magna Charta  din  1222  (Aranybulla sau ‘Bula de aur’) a ungurilor. În Italia papalitatea îşi atrage  de partea ei ‘comunele’, adică ‘democraţiile urbane’. Papalitatea asigură  astfel uniformitatea democraţiei  în peninsula puternic  fragmentată   altminteri. Situaţia  s-a perpetuat  până  în secolul al XIX-lea. Civilizaţia comercială a  Genovei se îndreaptă spre bazinul Mării Negre, „ianavezii” mergând de-acum frecvent  şi pe „drumul tătărăsc” de pe istmul baltico-pontic, absolut sigur în nişte condiţii de Pax Mongolica. Într-adevăr, trebuie să  vorbim despre  „pacea mongolică” numai în termeni reali. Numărul total de victime umane ale  sângeroşilor  mongoli  într-o sută de ani de stăpânire în  Eurasia este evaluat acum a fi fost numai  o zecime din numărul negrilor ucişi de belgieni în bazinul rîului Congo! Embargoul papal de la 1291 asupra comerţului cu mamelucii explică pe de altă parte interesul viu al genovezilor faţă de  itinerarul veneţianului  Marco Polo  prin imperiul  mongol. Titlul jurnalului său: „Milionul”, dictat scriitorului Rustichello din Pisa (care mai este şi autorul unui ‘Roman al regelui Arthur’), se referă la opulenţa bogăţiilor  existente  la curtea lui Kubla Kahn  din Xanadu.  Trebuie să menţionăm într-un mod special faptul că Marco Polo şi Rustichello din Pisa  au  fost ţinuţi  prizonieri  de  genovezi în  faimosul Pallazzo San Giorgio,  nu în temniţa Malapaga, plină de altminteri cu numeroşi ‚ianavezi’ de rând, pe nedrept  categorisiţi de cronicarul  moldav ca „talhari” (de altminteri şi tatăl lui Mihai Eminescu îşi alinta fiul zicându-i „talhar”!).  Să mai spunem că Pallazzo San Giorgio fusese  construit ca un ‘palat comunal’ în  anul 1260, la iniţiativa ‘căpitanului poporului’  Guglielmo Boccanegra, arhitectura sa  va fi oarecum imitată  de constructorii genovezi care au înălţat un mic fort de apărare pe insula San Giorgio pe Dunăre, ce va da  numele  oraşului Giurgiu. Acolo unde Mircea cel Bătrân va strămuta capitala voievodatului.  Vorbind despre vechi insule genoveze,  adăugăm că după înfrângerea cetăţii Pisa la anul 1284 în bătălia de la Meloria, Genova devine stăpâna unică a resurselor umane ce  le ofereau  insulele Corsica şi Sardinia. Dintre cele două insule, numai Sardinia era  bine acoperită de  o reţea densă a drumurilor romane. Din Sardinia, Genova recrutează mult mai uşor oameni tineri, ţărani săraci  pe care îi trimite  în România. Unele dansuri cu măşti din Moldova seamănă uimitor cu dansurile  din Sardinia. Să fie  pură întâmplare ? Între 1321 şi 1331, comerţul genovez va fi redus ca intensitate,  datorită luptei între partida Ghelfilor din comuna Genova, şi partida Ghibellinilor din Pera, suburbie la Constantinopol.  Comunitatea genoveză din  Pera ţinea cu împăratul german, vasalul Bizanţului. Să notăm  că Romania istorică este  guibellină,  fiind bizantină  prin definiţie şi tradiţie. Astfel, vedem că în feuda medievală dintre români şi maghiari este prezentă şi  rădăcina unui conflict  Ghelfi/Ghibelini. Soţia regelui ungur Ladislau I (1077-1095), Adelaida, era fiica unui duce Ghelf din Bavaria ; putem bănui deci că şi Ladislau I (Laslău Craiul) era Ghelf, deşi la acel timp nu exista un conflict  între Ghelfi  şi Ghibellini. Invitarea unei dinastii  regale germane pe tronul României  în secolul XIX se încadrează  în această  tradiţie de  a fi în « partida   guibellină ». Comerţul capitalismului italic se face în cele două sensuri, prin potenţare şi creare de cetăţi, cum bine observa Nicolae Iorga. În familia lui Mihail Kogălniceanu exista legenda că strămoşii mamei veniţi din Genova fondaseră Moncastro (Cetatea Albă).  Iar în familia lui Vasile Alecsandri exista legenda originii lor veneţiene. Chiar Vasile Alecsandri declara în biografia de la 1865 : « Familia mea este originară din Veneţia. Străbunul meu, om cu inima îndrăsneaţă şi spiritul  cavaleresc,  veni în Moldova şi puse a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă şi deveni obârşia  familiei Alecsandri ». Mutat în Italia, –ipoteză–, Mihail Kogălniceanu  ar fi fost, probabil,  chemat „commendatore”.    Înţelepciunea de administrator îi venea lui Mihail Kogălniceanu de la arhetipul  cultural matern? Atitudinea   în  stil „commendatore”,   –posesorul artei manageriale a capitalismului timpuriu din Italia–,  va fi în Evul Mediu  românesc model pentru stilul de cârmuire aşezată a celebrei zone de podgorii basarabene  „Codrul”. La fel ca şi „căpitanul de Codru”,   toţi „căpitanii de plai” erau în  fapt gestionari medievali foarte chibzuiţi, cu mare promptitudine a deciziilor  pentru ca roadele „plaiului”  să fie preluate, într-un maximum de siguranţă  posibilă pentru acel timp,  de comerţ. Mi-e teamă  că  imaginea pe care ne-o dă  Mihail Sadoveanu în „Neamul Şoimăreştilor” despre „căpitanul Mihu”  este limitată, nu reflectă şi  „adevărul economic” din istoria noastră. Instituţia medievală  moldovenească  a „căpitanilor” de plai sau de Codru seamănă  extraordinar de mult cu instituţia republicană genoveză chemată „Capitani del Popolo”. Chiar şi alegerea domnului Ştefan cel Mare pe câmpul  de la Direptate este dovada existenţei  funcţionale a  unei Carte a libertăţilor în Moldova. Şi este infinit mai posibil  ca ea să fi „debarcat” venind pe mare de la Genova, decât să fi descălecat venind din Ungaria. Întrucât  formarea istorică  a Ungariei, şi vorbim despre Hungaria 1, a fost atât de puternic influenţată de Veneţia, iar formarea istorică  a principatelor dunărene a fost influenţată de Genova, este posibil ca un conflict  medieval între Veneţia şi Genova să aibă ca reflex conflictul din secolulul XX  între Ungaria şi România, exploatat de Hitler  şi Mussolini.

Titus Filipas

Etichete: , , ,


%d blogeri au apreciat: