Archive for ianuarie 2010

Este Israelul modern un “stat ratat” ?

ianuarie 3, 2010

Cel puţin aşa ar părea să rezulte din articolul ‘Israel resembles a failed state’  de la adresa URL http://www.voltairenet.org/article163401.html . Mai recent (http://www.lemonde.fr/proche-orient/article/2010/01/03/les-deputes-arabes-israeliens-vont-il-devoir-jurer-fidelite-a-un-etat-juif_1286974_3218.html#ens_id=1228030&xtor=AL-32280151), li se cere deputaţilor arabi israelieni să jure fidelitate unui “stat evreu democratic”, în loc de “statului Israel şi legilor sale”, aşa cum se făcea până acum. Dar poate că dezbaterea critică internaţională cea mai amplă împotriva statului Israel a fost creată de ofensiva Israelului în banda Gaza, operaţiunea “Cast Lead” de la care a trecut mai bine de un an. În jurnalul Haaretz, ziaristul Gideon Levy scria:     “One way or another, the year since December 27 was a year of shame for Israel, greater shame than any other time. It is shameful to be Israeli today, much more than it was a year ago. In the final tally of the war, which was not a war but a brutal assault, Israel’s international status was dealt a severe blow, in addition to Israeli indifference and public blindness to what happened in Gaza.” Pentru ca în final ziaristul să conchidă :“Shame or no shame – what counts is that we feel so good about ourselves.”

Titus Filipas

Modelul de creştere industrială Harrod–Domar

ianuarie 3, 2010

La 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, trebuie să înlocuim „blocuri de gânduri”, cu alte „blocuri de gânduri”. Cum am ajuns să mă ocup de economia politică ?  Evident (pentru mine),  plecând de la chestiuni de alocaţie din ecologia industrială. Încercam recent să expun pe româneşte modelul de creştere industrială Harrod–Domar. Atent la faptul că produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă, mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate. Este vorba despre modelul de creştere a industriilor din aceeaşi generaţie din economia unei ţări. Unele dintre caracteristicile modelului de creştere industrială Harrod–Domar au fost folosite pentru creşterea economică a României în perioada 1971-1981. Modelul Harrod–Domar vizează în principiu să extindă pe o perioadă lungă modelul lui Keynes din Teoria Generală (“The General Theory of Employment, Interest and Money”, lucrare publicată prima oară în anul 1936). Acest model era considerat de Keynes  numai pentru o perioadă scurtă (este cunoscută butada lui John Maynard Keynes : “Pe termen lung vom fi morţi cu toţii.”) Modelul de creştere industrială pe care îl discutăm aici a fost elaborat independent, dar în formulări apropiate, de către economiştii Roy Forbes Harrod (în anul 1939), şi Evsey Domar (în anul 1947). Studiul lui Roy Forbes Harrod a fost publicat iniţial sub forma unui articol (“An essay in dynamic theory”), dezvoltat apoi în  lucrarea “Toward a dynamic economics”. Studiul lui Evsey Domar urmărea să atragă atenţia economiştilor keynesieni asupra efectelor  folosirii pe termen lung a investiţiilor, efecte asupra folosirii forţei de muncă, şi el era  intitulat “Expansion and Employment”. În modelul Harrod–Domar sursa investiţiilor o constituie economiile, de exemplu economii realizate prin reducerea consumului populaţiei. Din această cauză, modelul Harrod–Domar se mai numeşte model de creştere economică endogen. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar nu este un regim de creştere echilibrată a unei economii. Abaterea de la creşterea echilibrată a economiei  României în perioada 1971-1981 era oarecum normală pentru o economie de comandă, aşa cum era economia  României în perioada respectivă. Dar modelul de creştere industrială Harrod–Domar depăşeşte acest exemplu, pentru că în cadrul lui se face asertarea că nu există în mod natural nici un motiv pentru ca o economie să crească în mod echilibrat! Practic, modelul Harrod–Domar se bazează pe o reducere şi o menţinere la minimum a consumului populaţiei. Tot capitalul economisit merge spre capitalul tehnic. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar  se bazează pe ipoteze de lucru considerate  totodată şi ca “relaţii de cauzalitate” (“assumptions” în limba engleză) apriorice. Producţia industrială este o funcţie numai de capitalul tehnic investit pentru creşterea industriilor din aceeaşi generaţie dintr-o economie. Or, acest capital tehnic al industriilor noi era calificat pe data de 4 ianuarie 1990, într-un discurs rostit de primul ministru al primului guvern Petre Roman, drept un “morman de fiare vechi”.

Titus Filipas

23 august 1989 la Tescani

ianuarie 3, 2010

În cartea “The Year That Changed The World — The Untold Story behind the Fall of the Berlin Wall”, ziaristul Michael Meyer de la “Newsweek” povesteşte despre o întrevedere cu ministrul maghiar al justiţiei de atunci, Kalman Kulcsar, în noiembrie 1988. +”Mr. Meyer, what do you think this is? A copy of the U.S. Constitution and the U.S. Bill Of Rights. Mark my words, this will be ours in nine months.” And that’s when I realized that these guys were serious. And that’s the moment that I realized that huge events were under way that would change our world.+ Nouă luni numărate începând de la sfârşitul lui noiembrie 1988 ce înseamnă? August 1989. Ce eveniment “cap de serie” aveam atunci în România ? Întâlnirea din 23 august 1989 dintre Andrei Pleşu, Virgil Măgureanu, şi Ion Iliescu, în casa de oaspeţi a PCR de la Tescani, unde era “exilat” Andrei Pleşu. Convorbirile au fost înregistrate. De ce “simplii cetăţeni” nu au voie să ştie nici măcar acum, după două decenii, ce s-a discutat atunci la Tescani? (http://nastase.wordpress.com/2010/01/02/despre-arta-politica-si-istorie-iii/)

Titus Filipas

Sub semnul „Proiectului Phoenix”

ianuarie 3, 2010

De ce a căzut Nicolae Ceauşescu ? Evident pentru că, în amintirea faptului că fusese acceptat o vreme în lumea înaltă a politicii internaţionale, pe timpurile când România era considerată a treia putere diplomatică a lumii, a vrut să fie până la capăt „politically correct”. În săptămâna aceea premergătoare lui 22 decembrie 1989, ascultasem un comentariu făcut de un invitat al postului de radio BBC World Service care declarase ceva de felul următor: „Dacă Nicolae Ceauşescu se va comporta ca un dictator ce nu respectă nici un fel de reguli ale lumii civilizate, regimul său nu va putea fi răsturnat de o revoltă populară”. Iată de exemplu cum un dictator mult mai crud, mă refer la Kim Jong Il din Coreea de Nord, începe să fie, treptat treptat, (ori gradual, cum se spune acum), acceptat de lumea bună a politicii internaţionale. Vaga şi timida insinuare din ultimele discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu despre „agenturile străine” ar fi putut deveni, dacă ar fi adoptat stilul acela energic şi popular din august 1968, un apel la care mulţi români ar fi reacţionat probabil pozitiv. Însă el ştia prea bine că în nici un moment nu ar fi fost corect să numească ori să „nominalizeze” acele agenturi străine, despre care doar naivii mai cred acum că nu au avut rol în evenimentele din decembrie 1989 dintr-o Românie practic fără lideri alternativi care să înţeleagă temele explozive ale politicii din Europa de Est. Veţi încerca poate să-mi amintiţi despre „scrisoarea celor şase” şi despre Silviu Brucan. Cazul este interesant, într-adevăr, mai ales cel al lui Silviu Brucan, de altminteri singurul membru din „grupul celor şase” care a încercat să-şi articuleze, cât de cât, ideile. În marea de confuzie, intenţionată ori ba, a gândirii lui Brucan, să încercăm să facem ordine. Trebuie să recunosc că, deşi personalitatea intelectuală a lui Charles Peirce este fascinantă, niciodată nu am fost prea impresionat de logica relaţiilor. Motoarele de căutare de acum, –şi cu atât mai mult cele din viitor–, încearcă totuşi să-şi aproprie diverse zone din această logică a relaţiilor. Toate motoarele de căutare de până la Google erau capabile să folosească numai operatorul boolean „or”. Când a apărut prima oară pe piaţă, Google venea cu noutatea absolută că el putea în plus folosi şi operatorul „and”. Această extensie a logicii relaţiilor i-a asigurat imediat urcarea vertiginoasă în topul motoarelor de căutare. Chiar dacă nu este „politically”, sau poate mai degrabă „humanly”, „correct”, să aplic ideile de la computere la oameni, am să încerc şi eu să lucrez cu „and” atunci când examinez confuziile, deliberate sau nu, din propoziţiile celebrului Silviu Brucan. În fond, de ce să nu recunoaştem, el a venit iniţial cu două idei mari: aceea că în evenimentele din decembrie 1989, cum li se spune într-un limbaj frust, sau la „revoluţia română”, dacă vrem să ne exprimăm cu pioşenie, Ceauşescu, ori securitatea lui Ceauşescu, ar fi făcut „60 000 de victime” ; a doua se referă la dezvăluirea, pentru noi, românii naivi, că în gândirea internaţionalistă de taină care face legea pe planeta asta, poporul român este desemnat cu sintagma „stupid people”. Ghicitoarea din titlul comentariului este doar rezultatul aplicării operatorului boolean amintit între cele două idei. Ştiam că în tradiţia culturală întru care s-a născut Silviu Brucan se dă o mare importanţă semnificaţiei ascunse a numerelor. Pentru mine, crescut în spiritul gândirii ştiinţifice moderne, 50 000 mi s-ar fi părut complet natural, însă 60 000 nu se împacă deloc cu tradiţia de gândire la care am fost educat. Ştiam că 60 000 ar fi fost un număr perfect rotund pentru un caldeean. Da, însă domnul Silviu Brucan nu-i caldeean, aşa că tâlcul ghicitorii trebuie să fie altul. L-am aflat într-un serial prezentat, cred că prin 1990 ori 1991, de către TVR: „Istoria serviciilor secrete”. Acolo, unul dintre cei mai inteligenţi actori holiwoodieni, despre care se spune că într-adevăr pricepe integral conţinutul textelor pe care le prezintă, este vorba despre Omar Sharif, a amintit despre „Proiectul Phoenix” destinat să facă „60 000 de victime” ! Bine, dar Proiectul Phoenix nu aparţine securităţii române, ci foarte respectabilei democraţii americane, prin organizaţia ei cu atribuţii în afara teritoriului naţional, CIA ! O căutare a conjuncţiei respective ne conduce la nenumărate site-uri unde este prezentă respectiva asociere, uneori cu detalii înspăimântătoare. Scopul Proiectului Phoenix ? De pe toate siturile implicate răzbate aceeaşi idee: „to terrorize everyone”. Aceasta ne forţează să ne amintim despre „terorişti”, atât de mulţi în decembrie 1989, dintre care nu a mai fost identificabil apoi nici unul. La începutul lui august 2001, la Los Angeles şi New York, apoi în toate marile oraşe americane a fost lansată în cinematografe, după o aşteptare de 22 de ani, versiunea integrală a filmului Apocalypse Now. Eroul principal al filmului era un colonel american care omorâse sute de inocenţi în Vietnam. Aceasta a fost esenţa Proiectului Phoenix: uciderea inocenţilor, pentru a crea teroare. Noi sîntem obişnuiţi, din filmele Rambo, cu imaginea combatantului vietnamez crud şi a soldatului american bun. Istoria Proiectului Phoenix, dezvăluită doar parţial, ne arată că lucrurile nu au stat chiar aşa. Iniţiatorul Proiectului Phoenix a fost directorul CIA., William E. Colby. În filmul Apocalypse Now, un tînăr căpitan din armata americană primeşte ordinul să-l facă să dispară pe acel colonel care ştia prea multe despre Proiectul Phoenix. Întâmplător sau poate nu, William E. Colby a dispărut în acelaşi fel. În 23 aprilie 1996, când a dat ultimul său interviu, cu patru zile înainte de a dispărea, William Egan Colby arăta vibrant şi mult mai tînăr decât vîrsta lui biologică reală. Oliver Stone, celebrul regizor de filme după scenarii de o cruzime calculată, deliberată, extremă şi gratuită, bănuia că în general William Colby ştia de fapt mult mai multe decât spunea, însă, în ciuda insistenţelor acestuia, nu a vorbit niciodată mai mult decât trebuia. A fost el însă întotdeauna aşa ? Nu chiar. Astfel, în vremea administraţiei Ford (este vorba despre Gerald Ford, cel care a preluat atribuţiile de şef al statului de la un Richard Nixon care demisionase), Colby fusese destituit din funcţia pe care o ocupa atunci, deoarece în anturajul de la Casa Albă exista sentimentul că acesta ar fi fost pe punctul de a colabora mult prea liber cu investigatorii congresului american în problema Proiectului Phoenix. Astfel William Colby a admis că în cadrul proiectului ale cărui detalii secrete el le cunoştea cel mai bine, ar fi fost ucise cu sânge rece 20 de mii de persoane inocente. Pe data de 27 aprilie 1996, o canoe răsturnată a lui William E. Colby a fost găsită în rîul Wicomica din statul Maryland, lângă Rock Point, unde se afla casa lui de vacanţă. Venise singur. William Colby a fost căutat timp de opt zile, în primul rând în apropierea locului unde îi fusese descoperită barca, de echipe de scufundători specializaţi în operaţii de acest gen, dar corpul său nu a fost găsit în acest interval. Abia pe data de 11 mai 1996, corpul său este descoperit la 20 de metri de locul unde se răsturnase barca, deşi aria respectivă fusese până atunci foarte atent examinată de către scufundători. Primul raport al medicului legist pretindea că William Colby ar fi suferit un atac de apoplexie, după care ar fi căzut în apă şi s-ar fi înecat. La autopsiere nu s-au găsit totuşi cheaguri de sânge în creier. Colby avea o alcoolemie de 0,07 % pentru că băuse vin la ultima lui masă. Numai că aceasta fusese o masă întreruptă ! William Colby era extrem de meticulos şi ordonat, care curăţa resturile de mâncare de pe masă. Totul însă arăta ca şi cum atenţia lui fusese atrasă de ceva sau de cineva şi din cauza aceasta întrerupsese masa. Şi să ne împrospătăm memoria, teroarea de la sfârşitul lui decembrie 1989 a încetat abia după intervenţia, desigur într-o formă voalată, a Franţei. Fără acel veto spus in extremis de francezi, care fuseseră totuşi consultaţi anterior pe plan diplomatic pentru pregătirea răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, cel puţin aşa putem să interpretăm una dintre declaraţiile lui François Mitterand, probabil că am fi putut vorbi acum despre cei „60 000 de eroi-martiri ai Revoluţiei Române”. De altfel CIA a încercat să-i loveasca ulterior şi pe francezi, prin proiectul Echelon. În cazul acela ar fi fost vorba într-adevăr despre un paricid, în vreme ce în cazul celor 60 000 de morţi proiectate în România, putem să vorbim doar despre un fratricid. Pentru că în fond, de ce să nu recunoaştem, atât SUA cât şi România modernă îşi datorează apariţia geniului Franţei, sunt nişte invenţii franceze ! O altă perdea de fum foarte abil orchestrată de către congregaţia internaţionalistă (episodul „demascării” lui Dan Amedeu Lăzărescu ne demonstrează că masonii nu au rol acolo, sau cel puţin că loja masonică de care ţinea D.A.L. nu are absolut nici o putere) a fost incriminarea lui Ion Iliescu într-un episod sinistru de preluare a puterii de la popor, de „confiscare a revoluţiei” cum s-a spus, prin apariţia şi apoi dispariţia teroriştilor. Ipoteza părea atrăgătoare şi plauzibilă, mai ales plecând de la premisa că S.U.A. au jucat corect şi pe faţă în evenimentele româneşti din decembrie 1989. Silviu Brucan a reuşit să ne reveleze că, într-adevar, sîntem „stupid people” dacă vom continua să credem aşa ceva, şi dacă nu vom face legătura „60 000 de victime” – CIA. De altminteri, la sfârşitul lui 1998, atenţia mai multor ziarişti români (în primul rând Horia Alexandrescu) a observat o asemănare tulburătoare între „evenimentele din Vietnam” şi „evenimentele din decembrie 1989” în România.

Titus Filipas

La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”

ianuarie 3, 2010

+La Centenar, despre Noica în cifru “humanist” (articol polemic de Isabela Vasiliu-Scraba)  / Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul  “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalul de la Păltiniş , Cartea Româească, Bucureşti, 1983, p.164). Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintre spirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismului fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol: Ideologii din suita lui Ion Ianoşi (activist comunist cu liceul pe puncte, v. Etică şi moralitate, 1998, p.524) să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.175). Să-şi cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan Petriceicu Haşdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Haşdeu gazetar politic). Constantin Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, ideologului comunist Dan C. Mihăilescu – pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea ideologului Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George şi de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63). Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din Bucureşti, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită şi lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăieşte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica (1909-1987) si cu Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi mari filozofi şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu, din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” iar n-a fost capabil să-l citească pe Noica, deşi îl invocă negreşit în apariţiile publice. Redăm în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175).  Fostul profitor al regimului spunea studenţilor fără să clipească următoarele neadevăruri: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humboldt, căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier, la vremea graniţelor practic închise, atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(ibid.). Aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” deconspiră fără greş incapacitatea fostului ideolog marxist de a înţelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de această spusă din 1993 se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său, care nu avea capacitatea să priceapă gândirea acestuia. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce mult e din gândul tău într-unele din cărţile altora” observase însuşi Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situaţia de a-şi da public consimţământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4). In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat şi cu logica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Andrei Pleşu în Elemente pentru  etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol. Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slobozia, p.46), acelaşi Gabriel Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului după Noica (v. Octavian Cheţan în vol. Modelul Cultural Noica, Bucureşti, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38). Intr-o exprimare diferită în formă dar identică în mesajul de  transmis, Pleşu considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată peiorativ drept “producţia bibliografică” a lui Noica, a fost “instanţa patern-frăţească, stimulatoare, încurajatoare” pe care a reprezentat-o fostul deţinut politic vizitat de cei doi comunişti la Păltiniş. Cum uşor se poate observa, falşii discipolii gândesc la unison, când se substituie fără jenă operei filozofice a maestrului pe fundalul căruia și-au ridicat reciproc statui de mucava prin grabnica traducere şi difuzare în străinătate a textelor proprii. Deşănţata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie faţă de memoria lui Noica scrise de George Purdea, lector la Universitatea din Viena: “în lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica” (G. Purdea, 4 august 2009).   Din cele 206 de pagini ale cărţii  în care e trecută enormitatea că importanţa lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul  scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care pe 2-4 iunie 2009 era purtat de H.R. Patapievici în Italia la universitatea din Roma ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”), cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi. În opinia renumitului istoric al religiilor,  Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Pentru că timpului nu îi rezistă hărnicia culturală care invocă “adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică” ci personalităţile ieşite din rând, care “au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67). In volumul pe a cărei primă pagină apare trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş.  Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în “versuri”, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă retoric aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ între discipol şi maestrul mort?”. Cu fineţea ce-l caracteriza, Constantin Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare de filozofie din care să reiasă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (6), comunistul “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile sale cu Noica,  publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări. Independent de pretextul incoerenţelor ideatice din lăbărţatul articol scris de Andrei Cornea, discursul din 24 aprilie 2009, care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica, se deschide şi el cu nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere a lui I.P. Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Sorin Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru opera lui Noica. Nimic altceva!   Acelaşi dezinteres transpare şi din politica editorială a răspândirii prin traducere a filozofiei noiciene: în anul Centenarului, la Institutul Cultural Român din Stockholm, în loc să fie lansată traducerea vreunei cărţi de Noica, Cristian Ciocan lansează Jurnalul de la Păltiniş în suedeză. Spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea cărţilor filozofului Constantin Noica este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009). Intr-un sfert de veac, Liiceanu, pe care Noica îl considera pe bună dreptate  “discipolul lui Henry Wald, nu al său” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.154) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul”. Cartea lui Noica din 1978 a fost tradusă în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă. A doua carte aleasă de Liiceanu din cele douăzeci publicate de Noica este Devenirea întru fiinţă apărută în 1981. In Italia a fost lansată în 2007 şi în  2008 a apărut în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre. în 1982 Constantin Noica optase pentru echivalarea: Le devenir au sens de l’etre, de care falsul discipol nu a ţinut seamă. Acel îndemn noician  “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”. N-am putea spune dacă volumul de la centenarul lui Noica este mai catastrofal decât volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit  nu cuprinde foarte explicit ideea: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului”, spusă pe şleau în volumul prin care “discipolul lui Henry Hald” în calitate de lider de opinie şi director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192). Note: 1.    Petre Ţuţea sesizase perfect că Emil Cioran nu depăşeşte istorismul, că marele stilist francez nu era bântuit de melancolii metafizice, că genialul său prieten (împlinit la Paris) era trist fiindcă omul este un animal muritor. De aceea Ţuţea spunea că opera cioraniană “nu este consolatoare”. Jerbele ideilor, stilul de o eleganţă demnă de invidiat, cizelarea gândului în jurul ideilor văzute dintr-o multime de perspective, nimic din toate acestea nu scoate gândirea lui Cioran din domeniul “sufletului”, aşa cum era el închipuit de Constantin Noica. 2.    Pe 11 noiembrie 2009 la Facultatea de filozofie din Bucureşti, prof. univ. Viorel Cernica a vorbit despre Noica în filozofia românească şi a lansat cel de-al V-lea volum de Studii de istorie a filosofiei româneşti. Centenar C-tin Noica (Ed. Academiei, 2009). Cartea de 632 de pagini cuprinde printre alte studii si o selectie din referatele despre Noica prezentate la Conferinţa Naţională: Gândirea lui Noica astăzi, 24-26 aprilie 2009 de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (v. textele semnate de Claudiu Baciu, Constantin Aslam, Viorel Cernica, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Constantin Stoenescu, Paul Sandu, Sorin Lavric, etc)  3.    Marginalizarea lui Noica până la moarte s-a văzut din faptul că în timp ce “Vocea Americii”, “Europa liberă” şi “BBC-ul” şi-au întrerupt emisiunile pentru a anunţa decesul filozofului, în România pe 4 decembrie 1987 s-a păstrat o deplină tăcere (v. Emilia Hârbea, Bibliografie C. Noica, Sibiu, 2007; lucrare multiplicată în Atelierul de legătorie al Bibliotecii judeţene “Astra”). 4.    v.Octavian Cheţan, Simple rememorări, în vol. Modelul Cultural Noica, I-II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, p.119-133. 5.    Ion Simuţ îl considera pe Gabriel Liiceanu un mafiot literar cu editură puternică şi revistă influentă care a trimis la topit cărţile lui Paul Goma, l-a refuzat pe D. Ţepeneag la publicare “oprindu-i lui Mihai Sin volumul doi dintr-un roman” (Ion Simuţ în rev. ArtPanorama, nr.1, oct.1997, răspuns la ancheta despre Mafiile literare). 6.    In neştiută consonanţă cu impresia lui Noica despre păşitul “cu stîngul” a discipolului preferat, iată ce notasem în noiembre 1983 pe carte, după citirea Jurnalul de la Păltiniş: “Nu se ştie cine dă şi cine primeşte are în acest caz înţelesul: nu se ştie unde se duce ceea ce trebuia primit… Crima finală este de aceea o barbarie, iar de o victimă fericită nu poate fi vorba”(Isabela Vasiliu-Scraba). Volumul Cearta cu filozofia (Humanitas, 1992) se deschide cu un articol publicat de Liiceanu în rev. Viaţa Românească. Aici bursierul Humboldt se căzneşte să-şi omoare maestrul de pe poziţiile eticii comuniste şi ale materialismului ştiinţific. Citindu-i textul, Noica l-a lăsat “corigent” observând că este prematur să se ocupe de opera sa care este neîncheiată. După decepţia pricinuită, Noica îl mai păsuise astfel nişte ani în care spera (cu optimismul său debordant) că se va lipi de discipolul preferat si ceva filozofie “idealistă”.+

Pentru conformitate,

Titus Filipas