Este reluarea unei postări de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2010/01/24/stanga-romaneasca-reconstructie-ideologica-si-modernizare-a-actiunii-politice/ .
1. O tranziţie în gândirea economică occidentală: Doi savanţi cu un prestigiu uriaş au dominat gândirea economică occidentală a secolului XX. Unul dintre ei a fost britanicul John Maynard Keynes. Celălalt, economistul american Milton Friedman, anti-keynesian de principiu, pentru că a respins tipul de economie în care se ţine cont şi de consecinţele sociale. Gândirea keynesiană a orientat politica economică a guvernelor din ţările democratice ulterioară Marii Depresiuni de la începutul anilor 1930. Milton Friedman şi discipolul său Alan Walters, viitorul consilier economic al doamnei Margareth Thatcher, se numeau monetarişti. Ei plecau de la postulatul că inflaţia, iar nu recesiunea economică, era marele inamic al economiei unei ţări. În consecinţă, predicau că guvernele trebuie să reducă masa de bani care circulă într-o economie. Un sfat extrem de înţelept, pentru că banii nu trebuie să fie tipăriţi. Hârtiilor circulante purtând semnătura guvernatorului unei bănci naţionale trebuie să le corespundă o valoare economică reală. Inspirându-se din gândirea americanului Milton Friedman, la începutul anilor 1970, britanicul Alan Walters s-a implicat într-o campanie concertată de convingere a partidului conservator din ţara sa de virtuţile unei politici monetariste extrem de riguroase. Ideile acestea economice aveau însă implicaţii supărătoare pentru sindicate. Şi dureroase pentru masa populaţiei sărace care trăia din ajutorul social. Monetariştii vedeau starea de status quo de pe la mijlocul anilor 1970 în Marea Britanie, moştenire a „statului ajutorului social” construit acolo după cel de al doilea razboi mondial, ca pe o sursă de stagnare. Alan Walters spunea : „Poţi avea democraţie fără libertate, asa cum a existat in Marea Britanie până în anii 1970. Dar în acele zile eu am declarat cu voce tare că modelul economic anglo-saxon era terminat”. Evidenta instabilitate economică din respectiva perioadă oferea şansa de a pune în aplicare o politică monetaristă pură şi dură. Într-o perioadă de criză, noţiunile radicale extreme se pot dovedi atrăgătoare. Problema era aceea de a găsi o ţară în care să poată fi experimentat pentru prima oară cu maximă rigoare şi consecvenţă sistemul economic monetarist. /2. Băieţii chileni din Chicago: Până la urmă, acea ţară s-a dovedit a fi Republica de Chile. Cu o economie relativ mică, dar o ţară destul de urbanizată şi din această cauză putând fi socotită modernă. O ţară obişnuită, de la un anumit punct, să primească şi să implementeze reţete economice din exterior. În plus, la începutul anilor 1970, Chile avea nişte tineri economişti cu diplome într-adevăr foarte prestigioase. La fel ca britanicul Alan Walters, ei îşi începuseră cariera fiind discipoli ai lui Milton Friedman. Cum se ajunsese la formarea acelor economişti ? După ce, în 1955, consilierii americani nu reuşiseră să convingă guvernul chilean să îşi conducă afacerile economice într-o versiune brută a monetarismului, guvernul SUA a stipendiat burse ce permiteau studenţilor chileeni să studieze economia la Universitatea din Chicago. Adică acolo unde preda şi îşi dezvolta ideile, daca nu chiar „ideologia economică”, Milton Friedman. Când acei studenţi, ulterior supranumiţi „the Chicago Boys”, au revenit în Chile, unii dintre ei au început să predea în spaniolă lecţii de economie monetaristă la universitatea catolică din Santiago de Chile. Universitatea catolică era centrul academic al gândirii conservatoare din acea ţară. Apoi, la alegerea lui Salvador Allende ca preşedinte al republicii Chile în anul 1970, gândirea „băieţilor din Chicago” a început să se accelereze. Întrucât noul preşedinte, curând vizitat de Fidel Castro, se vedea pe sine ca parte a „revoluţiei sociale”, „the Chicago Boys” s-au văzut pe ei înşişi ca o parte a „contra-revoluţiei”. Ei reprezentau ultimele speranţe ale „celuilalt Chile”, ţara celor bogaţi, care trăiau cu teama continuă a reformei sociale şi a confiscării averilor. /3. Împotriva unui preşedinte marxist: Tinerii monetarişti formaţi în atmosfera ce domnea la Chicago, cu tot ce conţinea aceasta bun şi rău, dovedeau entuziasmul necesar deschiderii ţării la capitalismul internaţional, nu la socialism. Salvador Allende, preşedintele marxist istalat în palatul La Moneda prin alegeri libere, deşi era animat de cele mai nobile idealuri, se găsea într-o postură extrem de inconfortabilă. Atacat din toate părţile. Muncitorii organizaţi într-un fel de pre-mineriade îi cereau continuu măriri salariale, într-o industrie extractivă puternic subvenţionată de stat. Iar Salvador Allende n-ar fi putut găsi aceşti bani pentru muncitori, decât împrumutându-se. Banca Mondială dovedea însă reticenţă în ajutorul financiar către Allende. În timp ce Allende lupta în public împotriva opoziţiei de toate sorturile, „băieţii din Chicago” purtau convorbiri secrete cu militarii şi alte grupuri cu gândire de dreapta ce favorizau ideea unei lovituri de stat. „The Chicago Boys” au pregătit chiar un plan de acţiune economică subsecvent „pacificării”, stingerii pe cale militară a problemelor sociale ale ţării. Generalul Pinochet, căruia Salvador Allende îi mărise exorbitant salariul l-a fel ca şi celorlalţi militari, l-a îndepărtat de la putere printr-o lovitură sângeroasă în 1973. Într-o broşură semi-oficială tipărită în Marea Britanie, Alan Walters justifica ulterior felul în care generalul ajunsese la putere : „Nu-i aici locul să descriem detaliile noii prosperităţi economice din Chile sub generalul Pinochet. E suficient să spunem că el a fost un adept Thatcherite înainte de Thatcher, deşi cu o adresare mai aspră către sindicate, şi un angajament mai consistent faţă de monetarism şi faţă de o economie în care stăpânesc într-un mod absolut regulile pieţii.” Apoi, textul neoliberalist de la Londra continua în acelaşi registru laudativ : „Chile în vremea lui Pinochet nu a fost o democraţie. S-a vărsat mult sânge nevinovat şi au existat numeroşi prizonieri politici. Dar în timp ce Pinochet limita libertatea politică … el a lărgit masiv libertăţile individului, dându-i acces la mărfuri străine … la tarife scăzute … la o piaţă liberă a muncii, şi la preţuri neregularizate şi fără subsidii. Aceste libertăţi au constituit baza unei refaceri economice viguroase, un adevărat miracol în America Latină.” /4. Orice reformă economică ar fi fost un progres: Deşi generalul Pinochet putea pretinde pe bună dreptate că el aparţinea unui curent politic de dreapta, nu putea să se reclame şi să declame o anumită ideologie de dreapta. În definitiv, nici nu avea nevoie de expunerea unui program ideologic, întrucât procesul electoral fusese suspendat. Nu avea nevoie de ideologie partinică şi pentru motivul că autoritatea lui deriva într-adevăr dintr-un aparat al securităţii statului. În fine, predecesorul său Allende fusese răsturnat pe fondul grevelor, al lipsurilor de tot felul şi al unei inflaţii corozive. Astfel aproape orice reformă economică ar fi putut părea un progres. În lipsa unei ideologii declarate, atunci când generalul a ajuns la putere nu a fost dintru bun început evident că tocmai planul „băieţilor din Chicago” pentru redresarea economică a ţării va fi cel preferat şi ales de Pinochet. Căci competiţia sinceră, aspră şi reală, în orice sector al vieţii din Chile, aşa cum propuneau economiştii de la Universitatea catolică din Santiago, suna aproape la fel de alarmant militarilor de extrema dreaptă, care conduseseră lovitura de stat, ca şi sloganele comuniste egalitariste. În timpul primelor săptămâni de regim militar, inevitabil confuze, scheme rivale au fost propuse, apropiate de fascism, mai exact de franchismul spaniol, acolo unde statul dădea ordine oamenilor de afaceri, nu colabora cu ei. În aprilie 1974, Pinochet s-a întâlnit cu minerii de la exploatările de cupru unde a spus, emfatic ca orice militar care se crede pe sine salvatorul naţiunii, că ţara trebuie să cunoască un nou început. Chile în 1974 se afla într-un haos complet, iar asta nu atât din vina lui Allende, cât a oponenţilor săi din clasele bogate care au sabotat deliberat mersul normal al economiei. În fine, generalul a înţeles că planurile „băieţilor din Chicago” ar fi lucrat în favoarea lui. Planul susţinea, indirect, că ţara avea nevoie de un lider puternic. Cine altul, decât Pinochet ? / 5. Un concept academic : „Tratamentul de şoc”/Centrul conservativ al lumii academice îi cerea generalului să forţeze populaţia întru acceptarea acelei politici pe care însusi laureatul Nobel Milton Friedman o inventase şi o denumise, cu involuntar umor negru, „tratament de şoc”. Astfel Pinochet a eliberat peste versanţii Republicii de Chile o viitură de politici radicale de piaţă liberă inspirate dintr-o gîndire nobelizată dar insensibilă la durere (a altora). Observatorii externi din partea dreaptă a opiniilor politice, în special cei din Marea Britanie, erau peste măsură de uimiţi si încântaţi. La fel şi experţii internaţionali în chestiuni economice. Începând cu anul 1975, Banca Mondială s-a arătat dispusă să împrumute bani fără restricţie ţării conduse de Pinochet. Preţul intern plătit ? Între 1974 şi 1976, câteva duzini de economişti tineri, educaţi în duhul miltonfriedmanian, au sfâşiat literalmente, – desigur, „cu voie de la stăpânire”-, pântecele economic al ţării aşa cum era el structurat de pe vremea lui Frei şi Allende. Din birourile lor confortabile cu aer condiţionat, „băieţii din Chicago” au ordonat tăierea subvenţiilor statale către industriile ţării ce asigurau locuri de muncă marilor mase muncitoreşti. Apoi, taxele vamale pe importuri şi controlul preţurilor asupra produselor din ţară au fost simultan anulate, eliberând implacabilele „forţe de piaţă liberă”. Peste noapte, mărfurile străine deveneau mai ieftine decât produsele locale, ceea ce avea drept efect că întreprinzatori mici şi mijlocii erau scoşi din jocul economic din Chile de forţe din exterior ! Salariul mediu a scăzut la jumatate în comparaţie cu nivelul din 1970. Iar impozitul acela inventat şi aplicat prima oară de francezi sub sigla TVA, dar numit pe româneşte „taxa pe valoarea adăugată”, a ajuns în a doua jumatate a anului 1975 la 178%. Consecinţele sociale ? Dramatice. Şomajul a atins aproape o treime din forţa de muncă a naţiunii. Statul ajutorului social generos instituit de Frei şi Allende s-a prăbuşit complet. Este adevărat, cauzele prăbuşirii nu pot fi imputate direct generalului Pinochet. Pur şi simplu atât de multe întreprinderi au falimentat, încât plăţile lor la fondurile de asigurări sociale şi de ajutor pentru şomaj au secat în urma „tratamentului de şoc”. Populaţia urbană lipsită brutal de orice resurse materiale a putut supravieţui numai datorită serviciilor de tip „supa săracilor” asigurate de biserici. La mijlocul anului 1976, numai în oraşul Santiago de Chile funcţionau peste 200 de cantine gratuite pentru săraci./6. Edificarea unei „noi societăţi”: Însă „băieţii din Chicago” erau literalmente încântaţi de haosul şi entropia pe care le generaseră în ţară. Practica vieţii de zi cu zi depăşise chiar predicţiile lor teoretice. Pentru că aceasta degradare brutală a condiţiilor vieţii cotidiene pentru omul obişnuit nu era consecinţa unui haos fortuit, ci rezultatul provocat al unei politici deliberate ! Aproape la fel ca un partid comunist tradiţional (bolşevic), lumea academică de dreapta, în principiu gândind abstract şi imparţial, beneficiind de binecuvântarea unui laureat Nobel american, vroia să edifice „o nouă societate”. Pentru a construi „noua societate”, „the Chicago Boys” au impus în Chile, începând cu anul 1978, calea înţeleaptă a celor „şapte modernizări”. Unele dintre acele „modernizări” erau intenţionate să reformeze, într-un mod ireversibil, faţete ale societăţii chileene tradiţionale. Alte „modernizări” erau destinate să instileze forţat obişnuinţe noi în vieţile chilenilor. Cineva definea, -poate excesiv de maliţios, se poate comenta, însă extrem de realist-, esenţa socială a „programului din Chicago” drept „răzbunare de clasă” ! O răzbunare a „clasei” celor ameninţaţi de naţionalizări şi de confiscarea averilor, obişnuiţi să trăiască în opulenţă, împotriva „clasei”, mult mai numeroase, a celor care nu reuşesc să supravieţuiască decent decât printr-o redistribuire secundară, şi către ei, a produsului intern brut al unei ţări. În definitiv, atâta vreme cât este acceptat ca de la sine înţeles principiul că „băncile fac bani”, că un bancher, prin munca lui, „creează bani”, de ce să califici drept „egalitarism” redistribuirea secundară a unei părţi din p.i.b. către pătura săracă ? Mi se pare cel puţin absurd, dacă nu de-a dreptul rău-intenţionat, acest punct de vedere ce foloseşte două măsuri în aprecierea sursei veniturilor. Oricum, avem voie să judecăm factual şi să constatăm că învăţătura economică şi socială venind dintr-un Occident a cărui omniscienţă este acreditată şi atestată de numeroase premii Nobel are ca efect creşterea probabilităţii de sărăcie într-o ţară. Iar tinerii noştri, trimişi cu burse româneşti în străinătate, poate că uneori nu învaţă acolo mai mult decât au învăţat pe vremuri acei faimoşi, inteligenţi, reformatori şi nespus de orgolioşi „Chicago boys”.
Titus Filipas
Etichete: Adrian Năstase, Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 