Apusul mitului Eminescu?

+Oricare dintre noi a putut constata ca, dupa 1989, acea parte a disidentei pe care Paul Goma a numit-o autocronica, pe urmele unui coleg din Franta, a adus ca „noutate” moda demitizarilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant ca nu s a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile nationale, de la Decebal si Miorita pâna la Mihai Viteazul si Mihai Eminescu. Îndeobste, literatura a fost rascolita de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu si care, spre a fi mai usor spulberat, s a indus ideea ca ar fi fost creatia national-comunismului ceausist. Unii mai prevazatori au înteles, însa, ca mitul Eminescu este o creatie veche, de peste 120 de ani, ivit o data cu îmbolnavirea poetului la 28 iunie 1883 si intrat în continua expansiune de la aparitia editiei princeps a Poeziilor, pe care o datoram lui Titu Maiorescu, Demitizantii sunt, la rându-le, de doua spete: radicalii si moderatii. Primii cred ca omenirea se poate descurca fara mituri (si chiar fara religie), numai nutrindu-se din puterile ratiunii si eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernista, care-si revendica punctul de purcedere din faimoasa declaratie a lui Nietzsche ca Dumnezeu a murit. Demitizantii moderati, în schimb, constienti ca sacrul se ascunde în profan, dupa avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la întelepciunea ca vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare sa încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: toleranta, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizantii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledeaza pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabila lectie de „nationalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Sora, considerat adevaratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus în lumina potentialitatile pluraliste, democratice si cosmopolite pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”. Dar, oricâta bunavointa am avea cu ideologia umanitarista a lui Mihai Sora, el continua sa ramâna un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine si valorile pomenite, De fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despartirea de alt mit, cu mult mai important, care este si mitul cultural national românesc – mitul Eminescu. Acesta s ar cuveni fie eliminat total, din perspectiva radicalista, fie înlocuit cu posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cartarescu. Poate asa se si explica de ce însusi autorul Levantului a fost atras în campania demolarii cultului Eminescu. În orice caz, nici unul dintre marii scriitori posteminescieni nu s-a gândit ca-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a jindui sa-i demoleze soclul si sa se aseze în locul lui. încât Eminescu ramâne întregul, cu toate potentialitatile lui arheale, pe când ceilalti, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiasi trunchi, dând numai împreuna ceea ce s ar putea numi geniul national românesc. Asa ca e gresita convingerea unora ca prin „poetul national” s ar uzurpa meritele celorlalti scriitori si gânditori români. Poate ca principalul merit al fiintei eminesciene sta tocmai în „nerealizarea” uriaselor potente pe care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generatiilor care i-au urmat, acea „lectura” perpetua a Cartii lui Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în cunoscuta sa poezie Legamânt. Cei care vor sa puna capat mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, ca geniul sau este opera unei mistificari de proportii si care se cuvine a fi denuntata în toata goliciunea ei. Din ea s-au nutrit si se nutresc toti demolatorii, pâna azi. E chiar semnul de distinctie dintre detractori si critici care contesta cu argumente anumite slabiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca orice creatie umana. În ultima instanta, detractorii considera ca mitul Eminescu este creatia artificiala tiranica, de felul cultului pentru Ceausescu, nascut chiar sub ceausism, idee care i a putut veni în minte pâna si unui critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologica sa pui semnul de egalitate între mitul Eminescu si cultul pentru niste tirani ca Stalin sau Ceausescu. Astfel de „mituri” s au creat la comanda politica, dovada ca au sucombat de îndata ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile. În asemenea conditii, nu mai este deloc o „rusine” sa vedem în Eminescu poetul national, chiar prin faptul ca, în putinul interval creator care i-a fost harazit, el n-avea cum sa-si duca la capat diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care nici azi n-au fost realizate, încât România continua sa vegeteze la periferia civilizatiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viata. Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului românesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pâna va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului românesc. Asadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o extraordinara vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor sa conteste noii demitizanti, cu speranta ca vor obtine girul publicului românesc, inducând convingerea ca de mai bine de un veac cultura noastra s a nutrit dintr o minciuna careia conationalii nostri trebuie sa-i puna capat, daca vor sa conteze ca indivizi în noua Europa. De aici afirmatia obstinata si agresiva a demitizantilor ca alaturi de Eminescu n-avem sanse a patrunde în Europa. Si n-am avea sanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele fixate în etichete care mai de care mai înfioratoare: conservator, reactionar, xenofob, antisemit, nationalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent, nebun, antidemocrat, sifilitic etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ sa fie poetul national (G. Calinescu), expresia integrala a sufletului românesc (N. Iorga), omul deplin al culturii românesti (Const. Noica)? Evident ca nu mai poate si de aceea ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizeaza îndeobste aceste trei „clisee” care i determina pe români sa l cinsteasca pe Eminescu nu numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecarui an, zile percepute, neoficial, ca sarbatori nationale. Aici sta enigma: ca români, de bunavoie si nesiliti de nimeni întâmpina cele doua zile, de mai bine de un veac, ca sarbatori, atribuindu le, altfel spus, sacralitatea rezultata în urma unei jertfe ispasitoare. Asta, desigur, în afara cadrului religios al institutiei bisericesti, fiindca Eminescu, totusi, n a ajuns sa fie sanctificat precum Stefan cel Mare si Sfânt sau ca martirul Constantin Brâncoveanu. Daca la sanctificarea lui Stefan cel Mare s-au ridicat glasuri vehemente de protest, imaginati va ce tunete de proteste s ar stârni daca s ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a facut ca a tacut în privinta lui Eminescu, mai ales într o vreme când ea însasi este tinta „demitizarii” , încât nici macar o catedrala a mântuirii neamului nu are ragazul sa si împlineasca! Cu alte cuvinte, poetul national continua, totusi, sa ramâna cu prestigiul unui mit laic, dar nasterea mitului sau nu poate avea alt model decât nasterea oricarui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o viata de jertfa, închinata unei cauze de mare importanta pentru existenta unui popor. Or, Eminescu este demult vazut ca erou eponim al culturii românesti, întemeietor de limba literara moderna, de literatura româna moderna, de doctrina nationala moderna. Ilie Badescu chiar asa l a numit, eroul eponim al culturii românesti, într o carte din 1988, care a trezit si din aceasta cauza, mânia demitizantilor. Asadar, Eminescu are statura unui mit national. Numai ca, în cazul românilor, s-a produs un fel de stranie defectiune, neîntâlnita la alte popoare. Nimeni nu s-a gândit, în cultura germana, de exemplu, ca ar ti benefic ca statuia de mit national a lui Goethe sa fie darâmata (nici macar o data cu doborârea Zidului Berlinului!), pentru ca în locul ei sa fie pusa a lui Thomas Mann, oricât de mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis asa ceva, deoarece el însusi s-a considerat o ramura din marele copac al goetheanismului, de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iata, însa, ca la români e ca la nimenea, deoarece exista „elite” care s au saturat de Eminescu, dupa cum un improvizat „personaj” a ajuns sa se sature de România. Exemplul invocat de mine nu-i deloc hazardat, fiindca între spiritul demolatorilor lui Eminescu si al celui pomenit exista un fir de legatura. România însasi li se pare unora o „fictiune”, un mit artificial, care trebuie sfarâmat în bucatele geografice de pâna la Mica si Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a i distruge miturile culturale si politice, fiindca demolatorii de meserie stiu ca o natiune e statornica prin temeliile ei spirituale. Sa nu ne mire, asadar, ca Biserica Ortodoxa Româna e atacata în ultima vreme, sa nu ne mire ca Mihai Viteazul, întemeietorul politic al unitatii nationale, e caricaturizat prin manualele alternative de istorie, sa nu ne mire ca simbolul unitatii culturale românesti, Mihai Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.

Theodor Codreanu+

Text preluat de la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/apusul-mitului-eminescu-afla-azi-la.html .

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Etichete: , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: