De ce a căzut Nicolae Ceauşescu ? Evident pentru că, în amintirea faptului că fusese acceptat o vreme în lumea înaltă a politicii internaţionale, pe timpurile când România era considerată a treia putere diplomatică a lumii, a vrut să fie până la capăt „politically correct”. În săptămâna aceea premergătoare lui 22 decembrie 1989, ascultasem un comentariu făcut de un invitat al postului de radio BBC World Service care declarase ceva de felul următor: „Dacă Nicolae Ceauşescu se va comporta ca un dictator ce nu respectă nici un fel de reguli ale lumii civilizate, regimul său nu va putea fi răsturnat de o revoltă populară”. Iată de exemplu cum un dictator mult mai crud, mă refer la Kim Jong Il din Coreea de Nord, începe să fie, treptat treptat, (ori gradual, cum se spune acum), acceptat de lumea bună a politicii internaţionale. Vaga şi timida insinuare din ultimele discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu despre „agenturile străine” ar fi putut deveni, dacă ar fi adoptat stilul acela energic şi popular din august 1968, un apel la care mulţi români ar fi reacţionat probabil pozitiv. Însă el ştia prea bine că în nici un moment nu ar fi fost corect să numească ori să „nominalizeze” acele agenturi străine, despre care doar naivii mai cred acum că nu au avut rol în evenimentele din decembrie 1989 dintr-o Românie practic fără lideri alternativi care să înţeleagă temele explozive ale politicii din Europa de Est. Veţi încerca poate să-mi amintiţi despre „scrisoarea celor şase” şi despre Silviu Brucan. Cazul este interesant, într-adevăr, mai ales cel al lui Silviu Brucan, de altminteri singurul membru din „grupul celor şase” care a încercat să-şi articuleze, cât de cât, ideile. În marea de confuzie, intenţionată ori ba, a gândirii lui Brucan, să încercăm să facem ordine. Trebuie să recunosc că, deşi personalitatea intelectuală a lui Charles Peirce este fascinantă, niciodată nu am fost prea impresionat de logica relaţiilor. Motoarele de căutare de acum, –şi cu atât mai mult cele din viitor–, încearcă totuşi să-şi aproprie diverse zone din această logică a relaţiilor. Toate motoarele de căutare de până la Google erau capabile să folosească numai operatorul boolean „or”. Când a apărut prima oară pe piaţă, Google venea cu noutatea absolută că el putea în plus folosi şi operatorul „and”. Această extensie a logicii relaţiilor i-a asigurat imediat urcarea vertiginoasă în topul motoarelor de căutare. Chiar dacă nu este „politically”, sau poate mai degrabă „humanly”, „correct”, să aplic ideile de la computere la oameni, am să încerc şi eu să lucrez cu „and” atunci când examinez confuziile, deliberate sau nu, din propoziţiile celebrului Silviu Brucan. În fond, de ce să nu recunoaştem, el a venit iniţial cu două idei mari: aceea că în evenimentele din decembrie 1989, cum li se spune într-un limbaj frust, sau la „revoluţia română”, dacă vrem să ne exprimăm cu pioşenie, Ceauşescu, ori securitatea lui Ceauşescu, ar fi făcut „60 000 de victime” ; a doua se referă la dezvăluirea, pentru noi, românii naivi, că în gândirea internaţionalistă de taină care face legea pe planeta asta, poporul român este desemnat cu sintagma „stupid people”. Ghicitoarea din titlul comentariului este doar rezultatul aplicării operatorului boolean amintit între cele două idei. Ştiam că în tradiţia culturală întru care s-a născut Silviu Brucan se dă o mare importanţă semnificaţiei ascunse a numerelor. Pentru mine, crescut în spiritul gândirii ştiinţifice moderne, 50 000 mi s-ar fi părut complet natural, însă 60 000 nu se împacă deloc cu tradiţia de gândire la care am fost educat. Ştiam că 60 000 ar fi fost un număr perfect rotund pentru un caldeean. Da, însă domnul Silviu Brucan nu-i caldeean, aşa că tâlcul ghicitorii trebuie să fie altul. L-am aflat într-un serial prezentat, cred că prin 1990 ori 1991, de către TVR: „Istoria serviciilor secrete”. Acolo, unul dintre cei mai inteligenţi actori holiwoodieni, despre care se spune că într-adevăr pricepe integral conţinutul textelor pe care le prezintă, este vorba despre Omar Sharif, a amintit despre „Proiectul Phoenix” destinat să facă „60 000 de victime” ! Bine, dar Proiectul Phoenix nu aparţine securităţii române, ci foarte respectabilei democraţii americane, prin organizaţia ei cu atribuţii în afara teritoriului naţional, CIA ! O căutare a conjuncţiei respective ne conduce la nenumărate site-uri unde este prezentă respectiva asociere, uneori cu detalii înspăimântătoare. Scopul Proiectului Phoenix ? De pe toate siturile implicate răzbate aceeaşi idee: „to terrorize everyone”. Aceasta ne forţează să ne amintim despre „terorişti”, atât de mulţi în decembrie 1989, dintre care nu a mai fost identificabil apoi nici unul. La începutul lui august 2001, la Los Angeles şi New York, apoi în toate marile oraşe americane a fost lansată în cinematografe, după o aşteptare de 22 de ani, versiunea integrală a filmului Apocalypse Now. Eroul principal al filmului era un colonel american care omorâse sute de inocenţi în Vietnam. Aceasta a fost esenţa Proiectului Phoenix: uciderea inocenţilor, pentru a crea teroare. Noi sîntem obişnuiţi, din filmele Rambo, cu imaginea combatantului vietnamez crud şi a soldatului american bun. Istoria Proiectului Phoenix, dezvăluită doar parţial, ne arată că lucrurile nu au stat chiar aşa. Iniţiatorul Proiectului Phoenix a fost directorul CIA., William E. Colby. În filmul Apocalypse Now, un tînăr căpitan din armata americană primeşte ordinul să-l facă să dispară pe acel colonel care ştia prea multe despre Proiectul Phoenix. Întâmplător sau poate nu, William E. Colby a dispărut în acelaşi fel. În 23 aprilie 1996, când a dat ultimul său interviu, cu patru zile înainte de a dispărea, William Egan Colby arăta vibrant şi mult mai tînăr decât vîrsta lui biologică reală. Oliver Stone, celebrul regizor de filme după scenarii de o cruzime calculată, deliberată, extremă şi gratuită, bănuia că în general William Colby ştia de fapt mult mai multe decât spunea, însă, în ciuda insistenţelor acestuia, nu a vorbit niciodată mai mult decât trebuia. A fost el însă întotdeauna aşa ? Nu chiar. Astfel, în vremea administraţiei Ford (este vorba despre Gerald Ford, cel care a preluat atribuţiile de şef al statului de la un Richard Nixon care demisionase), Colby fusese destituit din funcţia pe care o ocupa atunci, deoarece în anturajul de la Casa Albă exista sentimentul că acesta ar fi fost pe punctul de a colabora mult prea liber cu investigatorii congresului american în problema Proiectului Phoenix. Astfel William Colby a admis că în cadrul proiectului ale cărui detalii secrete el le cunoştea cel mai bine, ar fi fost ucise cu sânge rece 20 de mii de persoane inocente. Pe data de 27 aprilie 1996, o canoe răsturnată a lui William E. Colby a fost găsită în rîul Wicomica din statul Maryland, lângă Rock Point, unde se afla casa lui de vacanţă. Venise singur. William Colby a fost căutat timp de opt zile, în primul rând în apropierea locului unde îi fusese descoperită barca, de echipe de scufundători specializaţi în operaţii de acest gen, dar corpul său nu a fost găsit în acest interval. Abia pe data de 11 mai 1996, corpul său este descoperit la 20 de metri de locul unde se răsturnase barca, deşi aria respectivă fusese până atunci foarte atent examinată de către scufundători. Primul raport al medicului legist pretindea că William Colby ar fi suferit un atac de apoplexie, după care ar fi căzut în apă şi s-ar fi înecat. La autopsiere nu s-au găsit totuşi cheaguri de sânge în creier. Colby avea o alcoolemie de 0,07 % pentru că băuse vin la ultima lui masă. Numai că aceasta fusese o masă întreruptă ! William Colby era extrem de meticulos şi ordonat, care curăţa resturile de mâncare de pe masă. Totul însă arăta ca şi cum atenţia lui fusese atrasă de ceva sau de cineva şi din cauza aceasta întrerupsese masa. Şi să ne împrospătăm memoria, teroarea de la sfârşitul lui decembrie 1989 a încetat abia după intervenţia, desigur într-o formă voalată, a Franţei. Fără acel veto spus in extremis de francezi, care fuseseră totuşi consultaţi anterior pe plan diplomatic pentru pregătirea răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, cel puţin aşa putem să interpretăm una dintre declaraţiile lui François Mitterand, probabil că am fi putut vorbi acum despre cei „60 000 de eroi-martiri ai Revoluţiei Române”. De altfel CIA a încercat să-i loveasca ulterior şi pe francezi, prin proiectul Echelon. În cazul acela ar fi fost vorba într-adevăr despre un paricid, în vreme ce în cazul celor 60 000 de morţi proiectate în România, putem să vorbim doar despre un fratricid. Pentru că în fond, de ce să nu recunoaştem, atât SUA cât şi România modernă îşi datorează apariţia geniului Franţei, sunt nişte invenţii franceze ! O altă perdea de fum foarte abil orchestrată de către congregaţia internaţionalistă (episodul „demascării” lui Dan Amedeu Lăzărescu ne demonstrează că masonii nu au rol acolo, sau cel puţin că loja masonică de care ţinea D.A.L. nu are absolut nici o putere) a fost incriminarea lui Ion Iliescu într-un episod sinistru de preluare a puterii de la popor, de „confiscare a revoluţiei” cum s-a spus, prin apariţia şi apoi dispariţia teroriştilor. Ipoteza părea atrăgătoare şi plauzibilă, mai ales plecând de la premisa că S.U.A. au jucat corect şi pe faţă în evenimentele româneşti din decembrie 1989. Silviu Brucan a reuşit să ne reveleze că, într-adevar, sîntem „stupid people” dacă vom continua să credem aşa ceva, şi dacă nu vom face legătura „60 000 de victime” – CIA. De altminteri, la sfârşitul lui 1998, atenţia mai multor ziarişti români (în primul rând Horia Alexandrescu) a observat o asemănare tulburătoare între „evenimentele din Vietnam” şi „evenimentele din decembrie 1989” în România.
Titus Filipas
Etichete: Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 