Aurel Cojan, filorus emigrat în Vest

Despre pictorul Aurel Cojan, aflam de pe blogul Adrian Năstase http://nastase.wordpress.com/2009/12/26/aurel-cojan/ .  Este postat pe firul de blog şi un interviu cu Aurel Cojan, interviu realizat de Ruxandra Garofeanu : +R.G. – Domnule Cojan, sunteti artist pana-n maduva oaselor, cum se zice. / A.C. – Dupa mine artistul nu are voie sa pacaleasca. /  R.G. – Ati mers pe drumul ales, n-ati tinut cont de nimic, nici de tara, nici de familie, nici de copii, nici de prieteni… / A.C. – Nu. /  R.G. – Cand ati plecat, prin 1969 sau ’70, Ileana Cojan si copilul au ramas în Romania. / A.C. – Ati cunoscut-o? /  R.G. – Da, ca pictorita, i-am vazut o expozitie – Eu nu va judec. Fiecare om are o singura viata. Dar…  / A.C. – Te simpatizez foarte mult (ne vedeam prima data). / R.G. – Am avut si eu un trecut dureros, dar nu urasc pe toti comunistii, asa, în bloc, iar povestea cu arta e ceva mai speciala, e o nebunie pe care ti-o asumi singur. Ati lasat multe lucrari in tara, cand ati plecat. / A.C. – Mi le-au furat!  / R.G. – Am vazut cu zecile la Dl. Becherschi, care a murit, mi se pare. Sotia traieste insa. / A.C. – Traiesc si ginerele si nevasta lui. / R.G. – Vi le-ati revendicat? / A.C. – Pai n-am cui. Toată lumea zice ca daca ceri, degeaba ceri. Eu am o hartie de la el prin care recunoaste ca sunt ale mele. / R.G. – Sa va intreb altceva. Patruzeci de ani cati ati stat departe v-au fost benefici? /   A.C. – Aici imi place foarte mult. / R.G. – Se simte. / A.C. – Afara de zilele cand nu-mi mai place. Am o pensie mica, doua mii si ceva. Vand ceva tablouri. Ani de zile in urma am vandut cate un desen, cate o guasa unui galerist care nu mai traieste. Sunt deja 25 de ani de atunci. M-a   dus Chiropol la el, nu stiu daca-l cunoasteti. I-am aratat mapa… “Da, sigur, foarte interesante dar ce sa fac cu ele?” (râde) Cu cateva zile inainte, vreo 5, fusesem la alta galerie si cand i-am aratat ce faceam patronului s-a dus in alta incapere şi a venit cu un CEC. Mi-a oprit doua lucrări contra 600 de franci. Doua sau trei – Apoi, cum va spuneam, m-am dus la astalalt pentru ca ma tot chema si nu voiam sa par ingamfat. “Dar eu ce sa fac cu ele?” – imi spune.  Daca-i dadusem aluilalt nu ma las pana nu-i dau si astuia, îmi ziceam. (râde). “Eu le vand foarte ieftin! Cu cat? 130 bucata”. A luat imediat trei. De atunci, timp de 30 de ani, mi-a ramas client. In fiecare saptamana ma duceam sa-i arat fie o acuarela, fie o guasa… Inca nu faceam uleiuri pentru ca aveam viata vraiste. Astea sunt povestile mele de inceput. / R.G. – Acum s-a mai ordonat? Unde lucrati? / A.C. – Am 2-3 camere sus si baia, bucataria jos. Dar e o dezordine imposibila. Trebuie sa fac ceva! Repet… si de atunci mi-a ramas client (galeristul). El a vandut mai departe prin Paris si eu am ajuns oarecum cunoscut datorita lui. /  R.G. – Sunteţi constient de valoarea dumneavoastra. / A.C. – Hm!? (râde). Ei uite ca ei s-au convins mai repede decat mine. / R.G. – Deci dvs. nu sunteti convins de valoarea lucrarilor pe care le faceti? / A.C. – Nu. Nici la Bucuresti, nici aici. L-am intrebat odata pe unul: “Iti dai   seama ca poti fi un ratat?” El mi-a raspuns: “Nu.” Dupa ani de zile ma intreb si eu acuma: “Nu cumva sunt un ratat?” Raspunsul vine de la mine: “Eu nu sunt ratat”. / R.G. – Trebuie să aveti momente de indoiala. /A.C. – Am avut. / R.G. – Si trebuie sa aveti si momente de satisfactie. /   A.C. – Am avut foarte multe satisfactii. La Paris chiar mai multe decat la Bucuresti. Acolo n-am avut. / R.G. – Nu va inselati? / A.C. – Nu. Partidul (comunist) hotara daca avem talent sau nu. (râde) /  R.G. – V-a agresat acest partid? / A.C. – Eu am conlucrat cu ei, cu comunistii. / R.G. – In ce sens? / A.C. – Pentru binele poporului. / R.G. – Exagerati. / A.C. – Ba nu. /  R.G. Dar au fost ingrozitori! / A.C. – Aici, in Franţa, sunt. Aici e un joc al individualismului dus pana la   extrem. Mi-a spus cineva ca toată lumea de aici e nebuna. Un popor de nebuni. Si Mitterrand era nebun. Mai poti sa zici ceva? / R.G. – Sa revenim la arta. V-ar fi placut sa schimbati rolurile? Sa deveniti  dv. galerist? /  A.C. – As fi fost capabil sa vand antichitati. Mi-ar fi placut mai mult decat sa vand picturi. / R.G. – Stiu ca va pricepeti la mobila veche, la obiecte de arta decorativa… / A.C. – Trebuia sa traiesc din ceva pentru ca nimeni nu mi-a dat de pomana. /   R.G. – Aţi fost paznic la Muzeul Cluny. / A.C. – Oribil. Stateam de la 7 dimineata pana la 7 seara asa… (isi incruciseaza bratele pe piept) ca sa pazesc niste comori pe care nimeni nu venea sa le fure. Dar trebuia sa stau acolo. Nici nu aveam voie sa vorbesc cu lumea despre exponate. /   R.G. – Pe Florin Dragu l-ati cunoscut? Era un mare fotograf devenit celebru prin cartea: “Les rois retrouvés”, inchinata capetelor de regi, gasite la Louvre şi expuse la Cluny. / A.C. – Nu, dar eu înteleg de ce a venit aici. Multi s-au stabilit la Paris pentru ca se considerau ratati la Bucureşti, ratare ce a continuat si aici. / R.G. – Dvs. de ce aţi ales Parisul? Pentru viata artistica intensa? /   A.C. – De ce? Pentru ca m-a adus avionul aici. / R.G. – In privinta banilor ati avut atat cat sa traiti decent. / A.C. – Dar eu n-am trait decent. Am cheltuit brambura banii. Pentru ca asta  mi-e felul. N-am omorat pe nimeni, dar cand am avut bani i-am cheltuit. / R.G. – Sunteti un boem?  /   A.C. – Si ce are a face? /  R.G. – N-am spus ca sunteti un criminal. /  A.C. – Nu, dar pe aici o spun multi. / R.G. – A fi boem nu inseamna a fi criminal. / A.C. – A fi boem inseamna sa suporti crimele altora pe capul tau. / R.G. – Si sa fii indigest pentru multi oameni care se conformeaza unei morale publice, unui mod cazon de viata. / A.C. – Aici e mai cazon decat la comunisti. In Romania era o mare smecherie sa te dai drept altul decat în realitate. Si scapai! Aici nu se poate. Toata lumea te tradeaza, te paraste: “Asta a mintit ieri!”, “Asta a furat ieri doi franci”. / R.G. – Deci nu mai e nevoie de politisti. / A.C. – Toata lumea respecta ordinea impusa de stat. La Bucuresti, multi aveau propria lor ordine contra perceptelor comuniste. Se fofilau, ca sa zic aşa. /  R.G. – Sunteţi un foarte bun cozeur. / A.C. – Daca stiu ca sunt inregistrat nu-s in stare sa scot o vorbă. Daca-mi furati vorbele fara sa stiu atunci poate iese ceva. / R.G. – N-ati vrea sa revedeti Romania? / A.C. – Ba da sau… Eu nu stiu cum e acolo. / R.G. – Nu e mai rau decat aici. Nu e mai bine decat aici. / A.C. (ofteaza adanc) – Pai, sa vin în Romania? As dori foarte mult si n-am   forta. Aici… / R.G. – Aici sunteti un venetic… / A.C. – Stiu, nu ma suporta francezii. /  R.G. – Mereu ati fost negativist. / A.C. – Nu, nu, nu… (râde si bea o gura de vin). Cine-i sefa de la Muzeul de Arta? Cum o cheama? Uit tot timpul. / R.G. – Roxana Teodorescu. / A.C. – Asa! Acum vreo 10-20 de ani a zis: “Gata, ma are si-mi face o expozitie.” Dupa 7 ani mi-a trimis vorba prin cineva, sa-mi spuna delicat ca: “Nu se mai face!” (râde) Mi-a trimis o scrisoare foarte draguta la Margaron, actualul meu galerist. /R.G. – Folosea lucrarile dvs. din tara? / A.C. – Pai, numai desene am 1000 la Bucuresti. / R.G. – Fix – o mie! / A.C. – Atatea am strans de pe la 13 ani.  /  R.G. – Unde v-ati nascut? / A.C. – De ce? / R.G. – Asa… / A.C. – La Beceni, judetul Buzau. Toti ma intreaba: “Vrei sa traiesti aicea? Arata-mi actul de nastere!”  / R.G. – Sunteţi buzoian. / A.C. – Nu, tata era inginer petrolist acolo, in 1914, cand m-am nascut eu. / R.G. – Apartineti micii burghezii. / A.C. – Da, si? N-am de ce sa ma rusinez (râde) cu toate ca am convingeri  comuniste din nastere. / R.G. – Aveti convingeri de stanga? / A.C. – Da! Ma razbun acum, la adanci batraneti! (râde) Cand rusii au luat Basarabia eu am vrut sa fug acolo. N-am stiut pe unde se face fuga asta. Perahim (Jules) a stiut-o! /  R.G. – Sa ne intoarcem. La 13 ani desenati. / A.C. – Incepusem mai demult dar alea… / R.G. – Ati pastrat doar de la 13-14 ani incoace. / A.C. – Da. Pana la 13 ani ma cazneam sa fac un pom cum e el în realitate, adica frunza de frunza (râde). Un soi de arta naiva. Apoi am vazut o carte, ,,Apollo” (de Solomon Reinach, Hachette, Paris, 1922, n.n. R.G.), cu reproduceri dupa sculpturi clasice, très, très anciennes… si-am ramas mut. Dupa o saptamana, doua sau dupa niste luni am vazut 2 fotografii dupa lucrari de Luchian, intr-un Almanah. Cele mai proaste fotografii! Dar erau Luchian. Am mai vazut 2 clisee dupa Matisse şi Picasso. Mai era si un desen de Pallady si intr-o zi, deci de dimineata pana seara, am devenit modernist. (râde) De asta n-am mai scapat. Ala sunt de la 13 ani, cand am vazut pozele, si pana azi. / R.G. – Ce a zis tatal cand v-a descoperit talentul?  /  A.C. – S-a amuzat teribil. / R.G. – N-a fost disperat?  / A.C. – Nu, dar a murit repede, saracul. /  R.G. – Si mama? /  A.C. – A murit la 82 de ani. /  R.G. – Ati lasat-o în tara. / A.C. – Am lasat pe toata lumea. /  R.G. – In ce luna v-ati nascut? / A.C. – (se gandeste o vreme)… martie, trois mars. A fost fantastica viata mea   la Paris. Acolo (in Romania) eram plictisit de tot. Aici am sarit dincolo de cal asa… ca un nebun. / R.G. – Şi asta a fost bine, nu? / A.C. – Inca e. / R.G. – Ati reusit sa va dati adevarata dimensiune. Pentru asta ar trebui sa fiti fericit. Putini au parte de asta. / A.C. – Pe Rue de Seine, pe Rue Mazarin toti ma stiu. Le place ce fac. Pe acolo mi-am facut veacul. / R.G. – Acum v-ati stabilit la Galeria domnului Alain Margaron. Ce este de meserie? / A.C. – Bogatas. Lucra in banci. M-a descoperit la Galeria unde am debutat si al carei patron a fost corect cu mine ani de zile dupa ce-mi achizitiona un desen sau o acuarela cu maximum 300 de franci (v-am mai spus) si o revindea cu 3000”. Iar mie-mi spunea: “M-ai furat de bani!” (râde). Cica eu l-am furat! Sunt nebuni! / R.G. – Ati avut si disperari? / A.C. – Tot timpul. Nu stiu daca voi mai reusi sa traiesc sau voi muri de foame… aici… / R.G. – Disperarea a fost numai din lipsa de bani? / A.C. – Dar din ce alt motiv? Exista altul? (râde) / R.G. – Disperari existentiale… / A.C. – N-am avut asa ceva. Nici în tara si nici la Paris. / R.G. – A meritat Parisul… / A.C. – Absolut! O experienta unica. N-am sa regret niciodată. Desi nu stiu daca n-am sa ma inec. / R.G. – In ce? / A.C. – In mizerie. / R.G. – Toti avem un final. / A.C. – Mai cu seama eu care am 89 de ani. (Interviul a fost luat în 2002.)  Finalul poate veni in 2 zile. /  R.G. – Veti pleca cu multumirea ca n-ati trecut prin viata fara sa lasati nimic. / A.C. – Ce-i aia victorie? Ça n’existe pas. /  R.G. – Traseul vietii nu va apartine? A.C. – Din pacate, mi s-a parut ca e cum am vrut eu si a fost cum a vrut el. Fatalitatea asta! (arata în sus) / R.G. – Dintre fostii colegi de care va aduceti aminte? / A.C. – De toată lumea. / R.G. – Cine va e mai aproape dintre ei? /A.C. – Nici unul. /  R.G. – N-ati simtit nevoia sa comunicati cu nimeni? /A.C. – Ba da, cu romanii de aici, de la Paris. /R.G. – Si ati comunicat?  / A.C. – Nu, ca nu se poate. Astia sunt cu crestinismul si eu nu stiu ce-i aia. /  R.G. – V-au atras femeile? /A.C. – M-au atras si astea. Pana la urma nu e interzis. Si sexualitatea e o chestie. / R.G. – Pentru unii esentiala. / A.C. – Pentru toata lumea cred. Ma refer la barbati. Nu stiu cum e cu femeile. Dar n-am sa dau acuma socoteala! (râde) / R.G. – O sa dati, dar nu mie. /  A.C. – Tot lui Dumnezeu? Si asta? / R.G. – Ati avut multe expozitii la Paris? / A.C. – Tot timpul. / R.G. – Dar mici. / A.C. – Altceva n-am. In Romania am deschis mai multe personale. In 1967 cand cu colocviul Brancuşi mi-au dat Dalles-ul. Si intr-o sedinta de la Uniunea Artistilor Plastici s-a vorbit numai despre expozitia mea. E marele meu triumf. S-a vorbit despre mine si nu despre comemoratul Brancusi (10 ani de la moartea lui Brancusi). / R.G. – Din ce traiati în Romania? /  A.C. – Noi? Pana la 35 de ani m-a tinut familia pentru ca nu vindeam mare lucru. /   R.G. – Va reprosati ceva? / A.C. – Nu. Mie mi s-a luat tot de catre toate regimurile politice. Comunistii   pana si sufletul mi l-au luat si ce mi-a mai ramas imi vor lua astia, de aici. / R.G. – Ati crezut in Dumnezeu? /A.C. – Nu. Daca ar exista s-ar simti. Daca ar fi si ar auzi ca nu cred in el m-ar sanctiona cumva. /R.G. – Nu credeti ca ati fost sanctionat? /  A.C. – Ei bine, suport consecintele. (râde) /  R.G. – Ati indraznit cam mult cu orgoliul dvs. / A.C. – Stimata doamna, eu sunt un mare revoltat, un revolutionar. Rastorn totul daca pot. Daca nu, ma uit stramb (face o grimasa si râde).+

Este interesant că Jules Perahim a fugit în anul 1940 în URSS, când Stalin a ocupat Basarabia. Iată un alogen care s-a bucurat imediat şi din plin de consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov! Dar presupun că până atunci a mâncat pâine românească albă. În Wikipedia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Jules_Perahim ) se scrie numai foarte edulcorat despre felul cum Jules Perahim a trădat România la greu şi a fugit în URSS : +Călătoreşte mult şi, în 1938, îl întâlneşte la Praga pe artistul John Heartfield (membru al partidului comunist german), devine comunist şi din acest motiv, cât şi din pricina originii sale evreieşti, care îl pune în pericol în teritoriile intrate sub control naţional-socialist sau fascist, în 1940 se refugiază în URSS. La Moscova, devine un membru al conducerii partidului comunist român, însărcinat cu educaţia şi cultura pe lângă Ana Pauker. În 1944 se întoarce în ţară împreună cu aceasta şi ca profesor de scenografie şi tehnica artelor grafice la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti între 1948 – 1956 adoptă şi promovează, conform dictatului regimului, în cercurile artistice realismul socialist. În 1956 – 1964 conduce revista „Arta plastică”, ocupându-se în acest timp exclusiv de artele aplicate (decor, decoraţii, ilustraţii de carte, ceramică etc). Din anii şaizeci revine la pictura propriu zisă, iar în cele din urmă renunţă la realismul socialist şi se stabileşte în Franţa în 1969, unde revine la suprarealism.+

Cumva rezultă că Aurel Cojan a plecat din România în anul 1969, odată cu Jules Perahim. Numai că el nu s-a bucurat în Franţa de un destin de glorie ca  şi Jules Perahim.

În fine, România din cea de a doua decadă a anilor 1960 era ţara tuturor speranţelor. În perioada anilor 1960, de o relativă deschidere culturală, partidul comuniştilor români, PMR/PCR, se găsea în relaţii excelente cu PCF, partidul comuniştilor francezi. Liderii PCF constituiau ceea ce se cheamă pe franţuzeşte ‘La Gauche caviar’. Este evident că la cantinele CC al PCR, precum şi la Uniunea Scriitorilor, se servea tot caviar. Pentru clasa muncitoare, PCR oferea franzela proaspătă şi salata tarama, de altminteri de o calitate absolut  excelentă, nu te făcea să regreţi caviarul. Aşa că se poate vorbi realmente despre  ‘comunismul tarama’ servit poporului din România anilor 1960.

Titus Filipas

Etichete: ,


%d blogeri au apreciat asta: