Nichita Stănescu

În vâltoarea care clasiciza Limba Română,  transformând-o în cale regală spre Absolut (’candida vîlvoare’ – metaforă pentru Spirit !),   fixând o direcţie de proaspăt interes românesc către Metafizica iluministă, Simion  Dascălul era  nu doar uitat,  obliterat din cultură prin paradigma impusă de  Miron Costin, ci devenea  aproape un  « alien » ce urăşte neamul românesc. Pe de altă parte, este plauzibil că ideea subliminală despre  Romania, prezentă mereu la Simion Dascălul, să-l fi influenţat totuşi pe Miron Costin. Într-o lectură atentă  observăm  că boierul  admitea  validitatea  demersului întreprins de  umilul Simion. Fraza :  « Să încep osteneala aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul ţărilor cel dintâiu de Traian împăratul Râmului cu câteva sute de ani peste mie trecute, se sparie gândul » arată cât se poate de explicit că  ipoteza continuităţii statale era socotită exagerată chiar şi de marele vornic. Mai târziu, Ioan Eliade Rădulescu va încerca  în textul « Biblicelor »   să zidească   discursul continuităţii de care  « se sparie gândul »,   prin mijlocirea unei versiuni originale, –dacă putem zice aşa–, a teologiei creştine. Era   celebra interpretare anagogică  a continuităţii româneşti, valorificată de Mihai Eminescu în  Epigonii,  amintită  de Nichita Stănescu în smalţul unei  teserale  care pavează misterul  poeziei sale. Creaţia maximă a secolului XIX românesc ? Nu „Independenţa naţională”, loc de „pupat toţi” –  autohtoni şi carpetbaggers–, sub supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei cultural româneşti  o vedem întreprinsă de Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, atunci când el subliniază  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică în cultura română. Noi nici acum nu dăm prea multă importanţă constatării acestui fapt : Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii de azi! Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu publicată la 1828, gramatică după care  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la „excepţional”, la „exponenţial”, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! Cezar Ivănescu scria serios că lista de „trofee de vânătoare” ale lui Mircea Dinescu ar fi început cu Nichita Stănescu. Poetul Nichita Stănescu era invitat, ceremonios dar  fratern,   să recite versuri la  Struga de Ohrid,  aşezare mirifică  de pe Via Egnatia. Regiunea  străbătută de Via Egnatia este supranumită uneori, fie pentru că Via Egnatia prelungeşte Via Appia, fie din exces de metaforă geografică : « Moldova Italiei », fără accent maliţios. După hrisovul pentru curăţirea catedralei Aghia Sofia, Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul retrasa o extensie administrativă ecleziastică   a Romaniei în Oltenia, Muntenia şi Moldova, prin hrisovul ce hotăra Ohridului destinul unui mare centru spiritual pentru romanitatea orientală. Este motivul pentru care  domnitorul Moldovei,  Ştefan cel Mare,  se consulta  frecvent cu arhiepiscopul de Ohrid (vezi studiul de excepţie al lui Bogdan Ioan: „Corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu arhiepiscopul de Ohrida, an 1456/57”, publicat de Buletinul Comisiei Istorice a României, I (1915), p. 106-122). Anul 1456 este şi anul ‚Micului Testament’ al lui François Villon (1431 – 1463). Se spune că  în Europa există  un arhetip cultural poetic unificator.  Să ne mirăm atunci că poetul Nichita Stănescu era invitat să rostească, în Limba Română perfectă, la Struga de Ohrid? Acea invitaţie pentru Limba Română la Ohrid este mult mai valoroasă decât  şansa  pierdută a unei invitaţii la Stockholm pentru  ceremonia  recepţiei premiului Nobel. Struga de Ohrid îl investea pe Nichita Stănescu  drept Mare Poet al Latinităţii Orientale din secolul XX. Era, –este–,  şi aceasta  o dovadă pentru lucrarea ascunsă a Împăratului de Aur, Mihail al VIII-lea  Paleologul.

Titus Filipas

Etichete: , ,


%d blogeri au apreciat: