Versificaţia de badinage şi politica realismului de tinichea

Potrivirea* dintre versificaţia de badinage a lui Mircea Cărtărescu şi politica realismului de tinichea a lui Traian Băsescu nu-i exclusiv rodul  întâmplării. Este întâlnirea celor două „spirite mari” pe terenul inculturii frivole. În postmodernism, ştim că valorile sunt dispreţuite, iar adevărul nu există. Nu-i oare aceasta şi atitudinea lui Traian Băsescu ? Iar în Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cartarescu scria cu lejeritate : ‘Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în inalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele da smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei Levantul doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l catase Gianbattista’. Or, aici în mod evident se  exaltă cultul inacurateţei (până în secolul XVII, La Divina Commedia era considerată mai întâi prin valoarea ei ca operă ştiinţifică!) şi inducerea ideii de anacronism.  ‘Bul dă cuarţ’ este o varză. Tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Mineralul dur quintesenţial din antichitatea şi Evul Mediu levantin era porfirul. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul porfir în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa asupra porfirului era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Română cultă. Nicolae Densuşianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decât află despre know how tehnologic un profesor de la Universitatea din Bucuresti citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scria despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă si biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în marmură şi porfir, dar fără să poarte brăţări de aur (alt anacronism sfidător, o invenţie modernă!). În acest spirit postmodern  din Levantul, unde cultura românească de la începutul secolului XIX  este înlocuită cu un fel de inventată arheologie a frivolului, îl vedem doar pe Mircea Cărtărescu într-un atac nedemn către Paul Zarifopol. Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol  demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863)  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul românesc spre civilizaţia absolutului pozitiv şi desacralizat din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Este un timp de care Mircea Cărtărescu îşi bate joc precum Traian Băsescu de ultimii cinci ani ai Românei noastre.  

*vezi http://nastase.wordpress.com/2009/11/17/ne-temem-de-omul-unei-singure-carti/

Titus Filipas

Etichete: ,


%d blogeri au apreciat: