Efemerida zilei de 20 august

20 august 636 – Bătălia de la Yarmuk (anticul Hieromax).

După uciderea împăratului Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei într– o poezie epitaf),  progresul reorganizării lumii romane de răsărit va fi oprit   până la sosirea  lui  Heraclius (610 – 641), frumosul, viteazul, înţeleptul copil al exarhului din Cartagina africană. Sub presiunea avarilor şi slavilor ce atacau Romania dinspre nord, Heraclius, descumpănit, doreşte să mute capitala din Constantinopol la Cartagina. Patriarhul Sergios, care ştia mult mai multe despre civilizaţia din Romania Orientală, îl opreşte pe tînărul Heraclius. Îi aminteşte despre reforma începută   de  împăratul Mauricius.  Domnul Heraclius,   care insista  că  „puterea împărătească trebuie să lumineze prin dragoste, nu să întunece prin teroare”, rămâne în memoria populară a vlahilor sub numele Iraclios. Mesajul său de lumină a fost păstrat  în majoritatea basmelor noastre  despre împăraţii cei buni. Insistăm că arhetipul fiului  de împărat  îndemnat de spiritul creştin la fapte de vitejie  şi la dovezi de mărinimie, arhetip ce poate fi desluşit  atât de frecvent în basmele românilor, este tocmai acest Iraclios – Heraclius.  Până  la Iraclios, enumerarea titlurilor împăratului începea cu termenul „Augustus”. După Iraclios, „Augustus” dispare din uzul titlului imperial, fiind înlocuit cu titlul de Basileus. Presiunile duşmanilor externi asupra lumii moştenite de bazileul Iraclios  au fost extraordinare  şi aproape fără număr. Astfel, în anul 624  vizigoţii reuşesc să  îi alunge  pe romanii bazileului Iraclios  din Spania lui ‘bădica Traian’. Dintre ţinuturile spaniole, numai insulele Baleare mai rămâneau  în stăpânirea Imperiului. Iar în anul 626,  forţele combinate ale perşilor şi avarilor atacă oraşul Constantinopol. Dar  Iraclios controla  marea, imperiul său era încă esenţialmente mediteranean, adică un imperiu „între pământuri”. Iraclios introduce în armata sa catafracţii, adică invenţia  cavaleriei grele, şi ‚tactica cavaleriei’ va schimba destinul luptelor viitoare ale Imperiului, chiar dacă evoluţia spre bine va fi în realitate mult mai lentă. Urmând sfaturile bune ale patriarhului Sergios, imperatorul Heraclius va continua reforma lui  Mauricius. Care  începuse decuparea   administrativă   a imperiului   în theme,  thema fiind unitatea teritorială  de  bază  pe care se exercita guvernarea, având şi  armată thematică, prin definiţie  armată locală recrutată din ţărani liberi. În tratatul Strategikon  compus de Mavrichie este magnific explicată  această  instituţie. Răzeşia atât de puternică a Moldovei este şi ea doar  o caustică, luminiţă vie a învăţăturilor scoborâte –cu sensul foarte apropiat lui  ‚downloaded’–  din  Strategikon. „Fecior de moşnean”, cum subliniază Alexandru Vlahuţă, Tudor Vladimirescu acţiona intuitiv în arhetipul cultural din Strategikon.  Într-o thema,  gestionarea administraţiei civile şi comanda militară aparţineau aceleeaşi persoane. Dar Mauricius  prevenea  creşterea exagerată  a puterii liderului thematic, o putere  ce putea genera  forţe centrifugale în imperiu, introducând principiul “rotaţiei cadrelor”: un conducător de thema trebuia înlocuit periodic, indiferent de performanţele sale.  După  ce avarii şi persanii sunt învinşi în anul 626 la Constantinopol,  statul perşilor,  imperiul Sassanid de atunci,   recunoaşte  suzeranitatea Bizanţului începând cu anul 628. În acord cu  tratatul încheiat, persanii  restituiau  Bizanţului provinciile romane pe care le ocupaseră. Armenia, Siria, Mesopotamia romană, Palestina şi  Egiptul intrau din nou în componenţa statului chemat Romania. Iar în primăvara anului 630, însuşi  Heraclius vizitează Ierusalimul recâştigat. Unde aduce Crucea Sfântă restituită de perşi, spre încântarea  arabilor creştini din Ierusalim. Aceasta demonstra că războiul purtat de Iraclios fusese un război sfânt, prima cruciadă în fapt. Ce fel de lume se anunţa atunci ? Romania părea să fi recâştigat impulsul de invenţie şi inovaţie din secolele IV, V şi VI, dovedite ostensiv mai ales în cupola bisericii Aghia Sofia ce incorporează principii de fizică post – aristotelică. Acele principii vor deveni hermeneutica de ghidare pentru gândirea lui Galileo Galilei şi sir Isaac Newton. La anul 600, sistemul themelor demonstra că invenţia plugului thematic fusese adoptată ca  o forţă de producţie în societatea agrară din Romania Orientală. Dar bucuria în Romania avea să  fie de scurtă durată. Din cauza  războaielor cu perşii, Bizanţul  încetase de mulţi ani să  ofere un bonus statelor clientelare aflate la frontierele peninsulei arabice, state care îşi jucaseră rolul de a-i ţine pe beduini în deşert. Unificarea islamică  a triburilor  arabe de către Profetul Mohamed  reuşeşte să modifice imediat,  şi pentru totdeauna,  Orientul Mijlociu, întrucât Profetul acceptase să  joace  rol politic în lumea temporală, spre deosebire de  atitudinea Domnului nostru Mesia Iisus, numit doar în bătaie de joc „Regele Iudeilor”.  La moartea  Profetului Mohamed  în anul  632, succesorii săi, – „califii”–,  reorganizează  militar triburile beduinilor, lansându-le într-o extinsă campanie de cuceriri teritoriale,  începând cu anul 633.  Campania arabă  era condusă  de primul calif, chemat Abu Bakr (632-634). Omul  era  socrul lui Mohamed. L-a însoţit în Hegira,  în salvatoarea fugă de la Mecca la Medina. Momentul Hegirei  este considerat punctul  de plecare pentru numărătoarea anilor calendarului  islamic.  Musulmanii sunniţi îl mai numesc  pe califul dintâi: Al-Siddiq, însemnând ‚Cel fidel’ şi ‚Cel drept’. Încă din secolul VII apărea o diferenţiere a  mahomedanilor  în privinţa  numerotării califilor. Pentru sunniţi, primul calif (cuvânt care înseamnă literalmente ‘urmaşul Profetului’) a fost Abu Bakr as-Siddiq, socrul lui Mahomed. Pentru şiiţi, primul calif a fost Ali Ibn Abi Talib, ginerele lui Mahomed. Şiiţii cred cu fervoare în carisma ce îl învăluie pe Ali.  Întrucât profetul Mahomed  nu a avut fii, şiiţii mai cred că linia adevărată de succesiune la califat trebuie să vină prin urmaşii cuplului Ali şi Fatima – fiica lui Mahomed.  Nu s-ar putea spune că Iraclios a reacţionat lent la sfidarea arabă  din timpurile lui. După ce, la  anul 635,   islamicii ocupă Damascul, Heraclius strânge  o armată  semnificativă numericeşte. Fără să  fi inventat încă o tactică  adecvată  pentru a controla şi chiar învinge rapiditatea şi eficienţa cavaleriei uşoare islamice. Heraclius a demonstrat totuşi atunci că sistemul themelor funcţiona exact aşa cum îl gândise Mauricius. Romania avea din nou profuziunea de resurse umane, fapt ce nu se mai văzuse de pe vremea împăratului Traian!  Pentru bătălia cea mare din Siria,  Heraclius  reuşeşte să recruteze fără mari eforturi  o armată  de 200 000 de oameni. Bătălia de la Hieromax din anul 636 a fost pierdută cu  anticipare  de armata aceea  incorporând   multe resurse umane. Bătălia de la Yarmuk a fost pierdută în primul rând datorită personalităţii luminoase a lui Heraclius. Alegerile sale erau totdeauna de o generozitate extremă.  Credea că toţi oamenii sunt, prin natura lor, la fel de buni ca el! Că minciuna şi duplicitatea nu sunt posibile!  Era, în aceste alegeri făcute de Iraclios, şi un transfer de pondere a sacralităţii limbii greceşti clasice.  La fel ca într-o piesă tragică jucată în teatrul antic, cuvântul pronunţat solemn în greceşte era sacru  pentru Iraclios, cuvântul elinesc avea greutatea Adevărului. Dacă dezvăluim totuşi numele întreg al comandantului desemnat de Heraclius să conducă lupta bizantinilor împotriva arabilor la Yarmuk, probabil că  nu veţi crede la început. Pentru că germenele înfrângerii, ca să nu spunem al trădării, se vede chiar din selectarea  numelui şefului armatei bizantine de la Yarmuk : Jabalah ibn-al-Aiham al-Ghassani! Acesta era un  arab naturalizat din Siria,  un „musta’ribah”  aparţinând tribului ghazanizilor.  Este adevărat că aproape toţi istoriografii arabi de mai târziu vor  nega mereu,  şi  obstinaţia lor  frizează  absurdul,  trădarea făptuită de arabii ghazanizi din Siria faţă de bazileul de la Constantinopol la anul 636, proslăvind în schimb ‚geniul militar” al Califului Omar, ce conducea jocul la  două capete. Sigur, nu-i nimic rău ca sunt acoperiţi  ghazanizii. Nici că este lăudat  peste măsură Califul Omar  căruia  i se mai atribuie, de altminteri pe nedrept,  şi o celebră moscheie înălţată la Ierusalim de   arhitecţi bizantini!  Ceea ce mi se pare în schimb o probă limpede de rea credinţă este faptul că aceiaşi istoriografi arabi îi vor învinui  pe evreii din Siria că i-ar fi vândut pe creştinii Bizanţului  năvălitorilor  islamici.  Cel puţin aşa putem citi în relatarea lui Al-Baladhuri dn cartea „Kitab Futuh al-Buldha of Ahmad ibn-Jabir al-Baladhuri”,  povestindu-ne  acolo despre bătălia de la  Yarmuk. Trebuie adăugat că  lucrarea a fost scrisă  abia pe la  892 AD.  Palestina cu Ierusalimul proaspăt recâştigat, şi  regiunea aceea incredibil de bogată, incredibil de civilizată, –o bună parte a minunăţiilor asociate civilităţii,  povestite de sofisticata  prinţesă Şeherezada beduinului Al Rashid în „O mie şi una de  nopţi”  se petreceau  acolo–, şi ne referim la  Siria, intră pentru multă vreme, poate definitiv,  sub control arab. Mai trebuie menţionat că  garnizoana Ierusalimului, condusă  de patriarhul  Sofronie, s-a predat abia în anul 638. Mesopotamia bizantină va cădea pradă arabilor la  639-640 AD. Astfel, în ultimii ani ai vieţii sale, împăratul Iraclios a văzut distrugerea Oikumenei romane din sud şi din răsărit. Urmaşii săi din Bizanţ au rămas să se confrunte cu nişte probleme cumplite.

20 august 917 – Armata ţarului Simion I câştigă o parte din Romania tracă în bătălia de la Anchialos. Abia împăratul  macedonean Vasile al II-lea (976-1025),  „Bulgarohtonul”, eliberează  Romania tracă şi redeschide  în anul 1018 libera cale  pe uscat între Via Egnatia şi zona ripariană a Dunării.

20 august 1860 – Se naşte marele om politic european Raymond Poincaré (1860-1934), care a militat pentru aplicarea integrală a tratatului de pace de la Versailles.

20 august 1941 – Armata Roşie aruncă în aer barajul de pe Nipru. Să reamintim că până la tratatul din 1774 de la Kuciuc Kainargi, bazinul Niprului făcea parte din Romania Orientală. Un lobby pro-Rusia organizat de Voltaire (care era plătit de ţarina Caterina cea Mare) îngăduie Rusiei să ia  în posesiune Romania Orientală dintre Caucaz şi Nistru, negând astfel Capitulaţiunea de la 1740 . Recitiţi “Taras Bulba” (în traducerea lui Păstorel Teodoreanu), nici vorbă acolo de Rusia, în  timpul  dinainte de 1774. 

20 august 1942 –  Începutul bătăliei de la Stalingrad. Sovieticii le-au reproşat mereu românilor că au ajuns la Stalingrad, şi nu au rămas în Romania Orientală. Anglia şi SUA au garantat României condusă de Ion Antonescu frontiera din Romania Orientală până la rîul Bug. Dar nu  vor itera această garanţie României democratice instaurată prin lovitura de stat de la 23 august 1944.

Titus Filipas

Etichete: Ion Antonescu, Romania Orientală, Stalin, Titus Filipas