Ducele de Marlborough

S-a întâmplat că în bătălia de la Blenheim, Bavaria, ce a avut loc pe 13 august 1704, au luptat alături şi împotriva unui nefericit mareşal al regelui Louis XIV al Franţei, două genii militare, Eugeniu de Savoia, –eliberatorul Timişoarei–,  şi ducele de Marlborough (în fapt chiar primul duce de Marlborough, căci tatăl său fusese un om de rând pe nume Winston Churchill). Este amuzant că, în trupele lui Eugeniu de Savoia, şi luptând cu vitejie împotriva Franţei la Tournay,  Mons şi Malplaquet, sub comanda prinţului de Savoia  îşi face ucenicia un alt geniu militar din secolul XVIII, Mauriciu de Saxa (1696-1750), viitorul  mareşal al  Franţei, poreclit şi „spada” regelui francez  „le Bien- Aimé”,  adică Louis XV (1715–1774). Din cele trei bătălii unde copilul Mauriciu de Saxa care la Tournay  avea numai doisprezece ani!  a luptat contra Franţei, cea mai periculoasă a fost cea de la Malplaquet, unde pierderile în rândurile  aliaţilor care luptau contra Franţei au fost îngrozitoare, la un moment dat se lansase zvonul parizian că ar fi fost rănit însuşi ducele de Marlborough.  Deşi ducele de Marlborough nu a  lăsat urmaşi pe linie bărbătească, omul politic englez din secolul XX, Winston Churchill, se considera urmaşul său, şi sărbătorea în fiecare an, pe  data de 13 august, chiar şi în anii celui de al doilea război mondial!, celebra bătălie de pe malul Dunării din  1704. După Blenheim,  luptele împotriva altor mareşali ai Franţei au continuat, întrucât Regele Soare (sintagma reprezenta concepţia potrivit căreia în Franţa şeful statului trebuie să fie un personaj public cu program de lucru pentru binele Franţei respectat ca şi ritmul solar, concepţie îmbrăţişată şi de Charles de Gaulle) pur şi simplu nu admitea că trupele sale nu aveau şanse  împotriva unor comandanţi militari străluciţi,  cooperând exemplar. În numărul 6 al revistei de istorie militară în limba rusă „Serjant”, prezentat şi pe web, a apărut un articol în care este descrisă structura armatelor celor doi comandanţi. Pentru adăpostirea şi îngrijirea numărului imens de soldaţi francezi schilodiţi în confruntarea cu armatele lui Eugeniu de Savoia şi ducele de Marlborough exista deja cazarma-spital Hotel des Invalides. Ca loc de rugăciune pentru salvarea sufletelor soldaţilor morţi,  a fost construită  o capelă  majestuoasă:  „Dôme des Invalides”. Nici ducele de Marlborough n-a fost scutit de primejdiile şi vătămarile luptei. Spuneam că  în cursul bătăliei de la Malplaquet, bătălie capitală pentru că ar fi putut deschide calea trupelor aliate către Paris, în oraş apăruse zvonul că ducele Marlborough ar fi fost grav rănit. O legendă urbană spunea că soldaţii ducelui se roagă pentru grabnica lui vindecare : „For He’s a Jolly Good Fellow!„. Melodie ce avea să cunoască o carieră surprinzător de longevivă. După altă legendă urbană, aflată în contradicţie cu prima, locuitorii Parisului ar fi compus primii melodia, în varianta parodică  : „Malborough s’en va- t –en guerre „. La început nu s-a bucurat de mare succes. Până când melodia pariziană a fost auzită  întâmplător, cântată de doica Delfinului prunc în anul 1781. Ascultată şi  de regina Franţei, o antibritanică declarată. Maria Antoaneta, căreia strofele de genul „Malbrouk s’en va-t-en guerre/Mironton, ton ton mirontaine/Malbrouk s’en va-t-en guerre/Ne sait quand reviendra”  i-au plăcut la nebunie,  a relansat moda acelui cântec în franţuzeşte. În romanul „Război şi pace„, (este surprinzător şi relevant că până şi în U.S. Air Force Manual este dat un excerpt din acest roman pentru a ilustra haosul ce se poate instala într-o luptă), Lev Tolstoi îl pune şi pe bătrânul prinţ Nikolai Bolkonski să-l fredoneze. Îmi veţi spune că a învăţat cântecul de la mademoiselle Bourienne. Da, dar nu şi limba franceză, pe care o ştia la perfecţie, ca orice membru al înaltei nobilimi ruse. De altminteri citind „Război şi Pace” veţi realiza că întreaga aristocraţie europeană folosea limba franceză. Cât despre nobilimea maghiară, în mod cert între franceza învăţată  pe vremea lui Charles Robert d’Anjou şi franceza învăţată pe vremea lui François Eugène  de Savoie-Carignan a existat un hiatus când au trebuit să înveţe turceşte. Ceea ce nici nu le-a fost probabil prea greu, ţinând cont de originea altaică comună a limbilor maghiară, turcă şi coreeană.

Titus Filipas

Etichete: Blenheim, Dôme des Invalides, Ducele de Marlborough, Eugeniu de Savoia, For He's a Jolly Good Fellow!, Louis XIV, Malborough s'en va- t –en guerre, Malplaquet, Mauriciu de Saxa, Ne sait quand reviendra, originea altaică, ritmul solar, Război şi pace, Titus Filipas, Winston Churchill