Cea mai dificilă problemă de rezolvat în Economia Politică (îi corespunde un singur cuvânt, Economics, în limba engleză) este chestiunea alocării resurselor. De altminteri exact pentru rezolvarea acestei probleme a fost instituită ca ştiinţă Economia Politică, la începutul revoluţiei industriale din Epoca Luminilor.
Este evident că în chestiunea alocării resurselor, ab initio şi în principiu sunt posibile multe seturi de alocări. Să considerăm mulţimea seturilor de alocări ale resurselor şi mulţimea indivizilor umani. În justiţia distributivă (vezi studiile lui John Rawls) se pune în primul rând problema echităţii acestor alocări. Trebuie să zicem de la început că optimalitatea Pareto (sau eficienţa Pareto) şi justiţia distribuţională nu se suprapun, ele nu înseamnă unul şi acelaşi lucru. Dar, repetăm, în ambele abordări este vorba despre alocări de resurse şi despre indivizi umani.
Cum se pune problema alocărilor de resurse către indivizi în optimalitatea Pareto?
Să vedem mai întâi cum sună conceptul de “ameliorare Pareto” în cazul alocărilor alternative.
Dacă se consideră un set de alocări alternative, orice mutare de la o alternativă de alocare la altă alternativă de alocare (redundanţa de informaţie este strict în scopuri didactice) ce reuşeşte să aducă măcar un singur individ într-o stare mai bună, fără să aducă pe altcineva într-o stare mai rea, se numeşte “ameliorare Pareto”.
O alocare ce nu mai poate fi “ameliorată Pareto” se numeşte optimum Pareto sau alocare Pareto- optimală (eventual se mai zice Pareto-eficientă). Denumirea completă în limba engleză este aceea de “strong Pareto optimum”.
Titus Filipas
Etichete: alternativă de alocare, ameliorare Pareto, chestiunea alocării resurselor, Epoca Luminilor, John Rawls, Justiţia distributivă, optimalitate Pareto, Revoluţia Industrială, strong Pareto optimum, Titus Filipas