Archive for decembrie 2008

Postulatul identităţii, teoria identităţii

decembrie 26, 2008

Am vorbit adesea despre postulatul identităţii. Motivul ? Singurul creator de sistem filosofic românesc,  domnul Constantin Rădulescu-Motru (1868 – 1957), un continuator al junimismului, îl considera central pentru cultura noastră. Cronicarul Miron Costin a fost cel care a enunţat de facto prima formulare a principiului identităţii din logică în limba română: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea…”. Cum se vede, formularea este idealistă, idealistă, idealistă. Din cauza aceasta am fost siderat de interpelarea care mi-a fost adresată: Principiul  identităţii face parte din  teoria identităţii?” Răspunsul  meu este un categoric “Nu!”. Pentru că  Teoria identităţii este abordarea materialistă a problemei trup-suflet.

Titus Filipas

Tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII, pierdută de români

decembrie 25, 2008

Pentru popoarele din Europa Occidentală, chiar şi pentru popoarele din Europa Centrală, secolul XVIII a însemnat Epoca Luminilor. Pentru noi, nu. Principatele dunărene gemeau sub jugul fanariot. Astfel că o tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII a fost pierdută de români. În Transilvania, bineînţeles că Şcoala Ardeleană a lucrat intens pentru cauza românismului. Să amintesc aici doar  traducerea Vulgatei  de către vicarul Petru Pavel Aron.  Traducerea creează o punte peste timp până la Sfântul Ieronim care începe a scrie Biblia în limbajul Vetus Latina abia după ce ascultă predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul la 381 AD. Traducerea lui Petru Pavel Aron creează de asemenea o punte până la Roger Bacon, în mod expres prin titlul Vulgata, propus de acest savant occidental pentru opera călugărului balcanic Ieronim. Astfel Petru Pavel Aron  continua în Ardeal, pe linie culturală, politica Romania Neoacquistica iniţiată de strămoşul nostru viking quintesenţial, Mihai Viteazul. Dar politica agresivă de maghiarizare forţată a creat fenomenul penuria hominum şi pentru Şcoala Ardeleană.

În  Epoca Luminilor din Europa Occidentală se realizează tranziţia intelectuală de la principiul  raţiunii suficiente, la teoremele, construcţiile matematice şi paradoxurile „raţiunii insuficiente” (vezi de exemplu teorema lui Bayes, paradoxul lui Condorcet), atât de actuale şi în secolul XXI. Importante pentru noi, –după bizarul interregnum  postmodernist–, dacă vrem să construim România în cea de a doua modernitate.

Titus Filipas

Surowiecki despre agregare

decembrie 24, 2008

Cu prilejul alegerilor parlamentare din 2008, cineva posta pe un blog:

+Orice discutie serioasa despre sistemele de vot ar trebui sa inceapa de la paradoxul lui Arrow care arata ca o alegere colectiva nu poate raspunde unor cerinte sociale “rezonabile”:  “Este imposibil de definit interesul general pornind de la preferintele individului”. In cazul votului se demonstreaza ca nu exista sistem de vot care sa nu violeze cel putin una dintre cinci cerinte “rezonabile”. Nu enumar cele cinci cerinte intrucat nu stapanesc bine limbile straine ca sa traduc corect. Pe wikipedia la “sisteme de vot”, varianta franceza, se enunta Teorema lui Arrow. Unele lamuriri se gasesc si la “Kenneth Arrow”. As fi recunoscator oricui ar traduce corect cele cinci cerinte ale lui Arrow. Merita efortul de a le posta pe blogul d-lui X.

Am comentat: Salut! Foarte binevenită intervenţia despre Kenneth Arrow (am un text românesc, dar nu-i traducerea din Wikipedia, cred că elitiştii de la SAR sunt de fapt cei chemaţi să o facă). Intervenţia ta despre Kenneth Arrow se încadrează în necesitatea ades subliniată de mine privind introducerea teoriei culturale a riscului în şcoala românească de orice nivel. Dar ideea este mai   veche, expusă sintetic pentru cultura română de Ioan Eliade-Rădulescu (“Echilibru între antiteze”). Cum echilibrezi cele spuse de Kenneth Arrow cu afirmaţiile lui James Surowiecki în “The Wisdom of Crowds” ?

Mi se răspunde :

Surowiecky spune ca o multime este “inteleapta” in cazul in care sunt indeplinite patru conditii:

  1.Diversitatea

  2.Independenta

  3.Descentralizarea

  4.Agregarea

Teorema imposibilitatii lui Arrow se refera la a patra conditie: determinarea corecta a raspunsului grupului.

Am comentat: Da, agregarea este o chestiune dificilă care ţine de cunoaşterea prudenţială. Specialiştii de la World Bank recurg totuşi la teoria culturală a riscului pentru a realiza agregarea. Paradoxul lui Kenneth Arrow este doar aparent. Rezultă din circumstanţa că autorul paradoxului îţi impune tacit, dar din start, un arhetip cultural forfetar. Dacă însă fereastra de oportunitate este deschisă suficient de mult, efectul predefinit se estompează şi apare echilibrarea despre care întrebam eu. Apoi, “regula majorităţii” ca metodă de agregare, chiar e agregare autentică ? Dacă aplicăm principiul reductibilităţii,  constatăm că “regula majorităţii” este de fapt o metodă aditivă cu algoritm descriptibil, o banală însumare prevăzută cu ponderi şi reguli de tăiere (cut off). În fine, mai este chestiunea tacit postulată a preferinţelor intranzitive. Dar atunci când programele marilor partide converg, practic ele sunt congruente, se poate vorbi „pe bune” despre preferinţe intranzitive ? Când ele oferă aceeaşi utilitate, care mai este criteriul diferenţierii ?

De obicei, evit să caut şi să citesc articolele din Wikipedia în limba română. Ele sunt aprobate numai de Sfatul Bătrânilor, care este alcătuit de o serie de  universitari ce îşi ascund responsabilitatea lor intelectuală (de exemplu pentru promovarea “ideologiei cumaniste”) sub paravanul anonimatului colectiv. În fine, exceptând etichetele de “politiceşte corect”, asupra cărora nu mă pronunţ, consider că majoritatea articolelor din Wikipedia în globish sunt bine scrise. Am mai discutat odată, aici pe blogul domnului X, tendinţa actuală de înlocuire a sondajelor de opinie cu pieţele de predicţie. Şi ce citesc acum în articolul din Wikipedia: “Surowiecki is a very strong advocate of the benefits of decision markets […] He points to the success of public and internal corporate markets as evidence that a collection of people with varying points of view but the same motivation (to make a good guess) can produce an accurate aggregate prediction. According to Surowiecki, the aggregate predictions have been shown to be more reliable than the output of any think tank.” Deci cam asta este opinia lui James Surowiecki despre agregare.

Titus Filipas

Reprezentări epistemice şi politice

decembrie 22, 2008

În cartea « Intelectualul după secolul XVIII », germanul Johannes Angermuller arată cum acel Honnête homme din Epoca Luminilor se transformă în intelectualul din Epoca ideologiilor. În acord cu acelaşi Johannes Angermuller,  “intelectualul este un producător  cultural, adică un profesionist  care integrează orientarea politică şi morală într-un proiect cultural superior, ori într-un proiect ştiinţific.” În volumul colectiv “Reprezentări reflexive: Politică, hegemonie, şi discurs în capitalismul global”, cartea aceasta recentă fiind coordonată de Johannes Angermuller, Dirk Wiemann şi Raj Kollmorgen, autorii subliniază că actualmente există o criză îmbinată a reprezentărilor  epistemologice şi politice. Surprinzător pentru mine a fost să citesc pe un sit bulgăresc de istorie (scris în limba engleză), că în peninsula balcanică numai intelectualii români au fost mereu capabili, începând cu secolul XIX, să asimileze rapid ideile cele mai noi şi să le integreze în reprezentări epistemologice şi politice utile ! Utile pentru cine ? Utile numai pentru România? L-am rugat pe un amic mai politic şi mai istoric să comenteze. “Nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga Romania Neoacquistica din peninsula balcanică”, a comentat el. De la domnia-sa am aflat că Romania veche a fost instituită în peninsula balcanică prin Constituţia Antoniniană de la Anul  Domnului 212. “Retragerea aureliană” este doar un mit inventat de istoriografii occidentali în cadrul politicii “informaţiei asimetrice”. Romania veche din peninsula balcanică a supravieţuit şi după “retragerea aureliană”  pe care Zosimus, un istoric local din Balcani, nici măcar n-o aminteşte în Historia Nova! Iar catedrala pentru Romania veche este Aghia Sofia înălţată de Justinian I. Catedrala Neamului eventual înălţată la Bucureşti ar fi doar supefluu exerciţiu architectural ironizat de G. Călinescu în romanul Bietul Ioanide. Aşa cum există la Constantinopol/Istanbul “Moschea albastră”, o copie arhitecturală fidelă după Aghia Sofia, la intrarea Turciei în UE, România ar trebui să militeze pentru dreptul  de a construi o “Catedrală Ortodoxă albastră” (copie după Aghia Sofia) la Istanbul, proiect la care trebuie invitată şi Rusia.

Titus Filipas

Galaxia Gutenberg

decembrie 20, 2008

Titluri relevante pentru Teoria culturală pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice Matrix a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru Teoria culturală. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : Galaxia Gutenberg. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptata fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un honnête homme.

Titus Filipas

Învăţătura Sfinţilor Părinţi

decembrie 20, 2008

Domnul Adrian Bucurescu, al cărui stil este inegalabil, ne propune articolul „De ce la Craciun?”, la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a142098/de-ce-la-craciun.html .

Fără speranţa că el va fi acceptat de ziar, am trimis un comentariu : Textul Dumneavoastră este foarte bine scris.   Îi  convinge pe toţi, în afară de mine.  Învăţătura Sfinţilor Părinţi era să ne ferim de lene, de neştiinţă, şi de uitare. Cine a dat ordinul pentru împuşcarea soţilor Ceauşescu în “ziua de Crăciun”? Un vechi bolşevic  lucrător la serviciul agitprop, Silviu Brucan, nu un creştin.  El a mai contribuit odată la începerea unui ciclu al răului în România – instaurarea regimului comunist. Ca noi toţi, Ceauşeştii se aflau sub Constituţia Anului Domnului 212 pentru Romania. Şi ei aveau drept cetăţenesc la judecata dreaptă.

Titus Filipas

Doctrina pentru TVA

decembrie 18, 2008

Discuţia a plecat de la articolul Crestin-democratia: sfarsit sau renastere?”, publicat la http://www.romanialibera.ro/a141573/crestin-democratia-sfarsit-sau-renastere.html .

Mi s-a părut ceva incomplet. Am comentat :

Elementele doctrinei democrat-creştine apar prima oară în textele abatelui Bonnot de Condillac (1715-1780). În Şcoala de la Sfântu Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr în Bucureşti au fost aduse, de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, multe dintre textele educaţionale scrise de Condillac pentru Infantele de Parma dar folosite ulterior şi de “pruncii români”. Aşa încât educaţia în spiritul ideologiei democrat-creştine s-a făcut chiar de la întemeierea şcolii româneşti moderne în secolul XIX.

Cineva a răspuns : +Nu exista o doctrina crestin-democrata. Acest curent politic preia elemente doctrinare de dreapta si de stanga sub o umbrela crestina. Prezent in Europa in special in tarile cu un trecut fascist si in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta. Crestin democratia ar putea fi descrisa ca o combinatie intre liberalism economic si conservatorism social.+

Am dat două replici:

1/ Primii doctrinari ai liberalismului economic au fost Adam Smith (1723 – 1790), prin cartea ‘The Wealth of Nations’ (Bogăţia naţiunilor) din 1776, şi Bonnot de Condillac, prin cartea ‘Le Commerce et le gouvernement considérés relativement l’un à l’autre’, care datează tot din 1776. Amândouă cărţile mi se par la fel de bune. Dar în secolul XIX se dezvoltă economia politică neoclasică, bazată pe noţiunea de ‘utilitate marginală’. Bineînţeles, conceptul de ‘utilitate marginală’ pleacă de la conceptul de utilitate. Care lipseşte în cartea doctrinară a lui Adam Smith, dar apare în cartea doctrinară scrisă de Condillac. Din aceasta cauză, în ‘Teoria economiei politice’ (Theory of Political Economy), cu prima editare în 1871, economistul britanic William Stanley Jevons scria: „Îmi apare tot mai limpede faptul că economiştii englezi au trăit până acum într- un fel de paradis al nebunilor. Adevărul economic se află de partea şcolii de economie politică pe care au creat- o francezii.”

2/ Sub eticheta CDU de la comentarii scrie: ‘Nu exista o doctrina crestin-democrata. Acest curent politic preia elemente doctrinare de dreapta si de stanga sub o umbrela crestina. Prezent in Europa in special in tarile cu un trecut fascist si in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta.’ Găsesc că tema propusă pentru discuţie de colegul meu pe forum RL este deosebit de interesantă. Ţările cu un trecut fascist din Europa, după cel de al doilea război mondial aveau ţesutul social complet sfâşiat. Refacerea lui s-a făcut în Italia prin activarea, –mai mult ori mai puţin spontană–, a curentului politic Democrazia Cristiana, iar în Germania (exceptând zona de Est) prin combinaţia de partide CDU şi CSU care împărtăşeau de facto aceeaşi doctrină, deşi ele îşi împărţeau teritoriile în Germania Occidentală. CSU domina Bavaria, unde politica sa economică a adus o prosperitate de vârf. Doctrina creştin-socială din CSU are ca sursă a discursului prim ideile iluministului Condillac, după cum este influenţată şi de ideile expuse în Rerum Novarum. De asemenea, ‘in America Latina, in zone unde religia romano-catolica e predominanta’ (dar unde nu este predominanta religia romano-catolica in America latina?, intreb eu retoric), militantismul creştin-social al unor preoţi romano-catolici se sprijiină certamente (şi) pe enciclica Rerum Novarum. Revenind la Europa, uniformitatea din Europa Occidentală produsă de apartenenţa unor ţări la Piaţa Comună aducea prosperitate nu doar în Bavaria. În prosperitatea Franţei construită de perioada ‘les trente glorieuses’ , un rol deloc neglijabil în tentativa de construire a statului providenţial pentru toată populaţia l-a jucat impozitarea TVA, inventată printr-o politică extrem de proactivă a economiştilor francezi. Însă doctrina economică riguroasă pentru TVA pleacă tot de la ideile lui Condillac: definiţia valorii economice prin utilitate, precum şi rolul comerţului în adăugarea de valoare.

Titus Filipas

Istoria lui Zosimus

decembrie 18, 2008

Revolta din Grecia (vezi http://uncoltuitatdelume.wordpress.com/2008/12/16/revolta-in-grecia/ ) a început la Salonic şi a fost iniţiată de ‘anarho-autonomi’. Aşa le spun, prudent şi eufemistic,  autorităţile greceşti macedo-românilor care sunt populaţia străveche din Grecia de Nord sau Macedonia egeeană (mai există Macedonia Pirinului în Bulgaria, precum şi Macedonia Vardarului, adică FYRM sau republica Macedonia). Toate cele trei entităţi făceau parte în antichitate din acel stat Macedonia care a constituit baza de putere a lui Alexandru cel Mare. Înainte de invazia barbarilor slavi, populaţia dominantă în cele trei Macedonii erau  macedo-românii. Ei erau populaţia locală non-elenică dar autohtonă în peninsula balcanică. Prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212, ei dobândeau statutul de cetăţeni romani, ca de altminteri şi locuitorii din Dacia. Treptat, se formează conceptul de Romania Orientală. Istoriografii occidentali au încercat, prin aplicarea principiului ‘informaţiei asimetrice’,  să ne ascundă acest concept, inventând pentru noi aşa-zisa ‘retragere aureliană’. Trebuie să insist că mişcarea macedo-românilor din Grecia de Nord nu are un caracter social, deorece ei formează un segment de populaţie cu o bună-stare accentuată. Cee ce doresc, în principiu, ‘anarho-autonomii’, este reinstaurarea drepturilor asertate de Constituţia din Anul Domnului 212 pentru Romania. Este păcat că istoricii români de acum inventează brăţări dacice de aur, însă nu aduc la lumină Historia Nova a lui Zosimus, un text din care reiese foarte clar că nu a existat ‘retragerea aureliană’, şi că la Anul Domnului 381, când un think tank creştin condus de Sfinţii Ierarhi creează sintagma-sigiliu Nova Roma, doveditoare pentru drepturile noastre istorice (pe care încearcă să ni le fure Rusia!), exista deja  un  Novum Latium până la rîul Bug.

Titus Filipas

Diagrama Ishikawa

decembrie 18, 2008

Diagrama de cartare cauzală a fost inventată în anul 1943 de statisticianul japonez Kaoru Ishikawa (1915-1989), preşedinte la Institutul de tehnologie  Musachi din Tokyo. Diagrama de cartare cauzală nu este propriu-zis un instrument de statistică, deşi a fost mai întâi folosită de statisticienii interesaţi de calitatea actului managerial în industrie.  În stagiul său de muncă educaţională în Japonia, William Edwards Deming afla despre existenţa acestei diagrame de la industriaşii japonezi pe care îi instruia în aplicarea metodologiei ‘3sigma’ ; el va transmite ulterior  ideea respectivei diagrame de cartare cauzală printre statisticienii din S.U.A.  care operau în câmpul dezvoltării  calităţii  în managementul industrial. Însă abia în anul 1962 profesorul  Joseph M. Juran o denumeşte “Ishikawa Diagram”,   şi o popularizează  atât prin ediţiile succesive ale cărţii sale fundamentale : „The Quality Control  Handbook”,  cât şi prin conferinţe. Să mai observăm că după instituirea “premiului Deming” în Japonia, Kaoru Ishikawa  se va număra   printre primii  laureaţi ai acestei prestigioase medalieri ce  recunoaşte meritele persoanelor având  contribuţii majore, –teoretice şi practice–,  la  gestionarea calităţii  în industrie. Diagrama de cartare cauzală  a lui Kaoru Ishikawa  se mai numeşte « diagrama cauză-efect », ‘diagrama-brăduţ’, termen prin care am tradus  « tree diagram »,  diagrama ‘schelet de peşte’ – « fishbone diagram », sau ‘analiza cauzelor radicale’ – « Root Cause Analysis » . 

Prin “efect” se înţelege aici   problema care trebuie să fie  rezolvată,  oportunitatea ce trebuie să fie exploatată, ori rezultatul ce trebuie căutat şi  găsit. « Efectul » într-o diagramă Ishikawa se mai cheamă  « simptom », el constituie de fapt motivaţia cartării cauzale.

În general diagrama  Ishikawa nu se ocupă de ceea ce se cheamă ‘cantitate’, ci numai de categorii. Diagrama Ishikawa  aduce mai multe detalii secvenţiale doar  pe o anumită porţiune a unui tablou mai mare. În acea porţiune, diagrama de cartare cauzală serveşte la clasificarea proceselor şi enumerarea cauzelor.

Diagrama Ishikawa poate să fie utilizată atât de persoane individuale, cât şi de echipe. Cartarea cauzală încurajează dezvoltarea unei reprezentări obiective şi profunde asupra cauzelor unei probleme.

Diagrama de cartare cauzală Ishikawa  facilitează  organizarea şi punerea tuturor  factorilor cauză-efect dintr-o problemă bine specificată prin procese anterioare de ‘brainstorming’, diagramări de afinitate, foi de verificare, diagramări Pareto,  într-o relaţie. În diagrama Ishikawa, cauzele care contribuie la un efect sunt documentate ierarhic. Din acest punct de vedere, diagrama Ishikawa oferă multe avantaje imediate, sensibile, directe, însă aplicarea ei nu trebuie  supralicitată. Dezvoltarea unei diagrame Ishikawa nu trebuie împinsă până la punctul în care devine prea  complexă, ajungând eventual la  stadiul în care poate să fie dificil a se  identifica ori  demonstra  existenţa unor relaţii reciproce într-o problemă « analizată Ishikawa ». Deci trebuie să avertizăm sincer că desenarea completă, sau chiar « absolut » completă,  a unei diagrame Ishikawa  reprezintă o provocare pe care în realitate nimeni nu poate să o ducă până la capăt de  o manieră coerentă, adică  înainte de instaurarea un adevărat « haos »  în prezentarea ideilor. Totuşi, cu sau fără  ‘furtuna mentală’ de iniţializare, şi oricum până la instalarea acelui ‘haos final’, crearea unei  diagrame Ishikawa stimulează  discuţiile şi conduce frecvent  la aprofundarea înţelegerii unei probleme complexe.

Aşa cum îi arată şi numele, diagrama de cartare cauzală  sau diagrama cauză-efect serveşte pentru a pune în relaţie cauzele şi efectele, de  fapt ’efectul’, pentru că este unul singur, fiind  reprezentat în diagrama « fishbone » prin ‘coloana vertebrală’ din ‘scheletul peştelui’. Numele efectului este scris  ca o etichetă lipită peste  “capul peştelui”, capătul acestei ‘coloane vertebrale’ a schemei lui Ishikawa  desenate  de obicei pe orizontală. Procesul de alcătuire a unei diagrame cauze-efect începe cu trasarea unei linii ori săgeţi orizontale, la capătul căreia, –numit uneori şi ‘capul peştelui’ (‘the head of the fish’)– se plasează o etichetă cu numele ‘efectului’. La ora actuală, denumirea de ‘diagramă păianjen’ tinde să fie dată unei forme a diagramei Ishikawa modificată faţă de forma clasică, numită fishbone-diagram. În forma modificată a diagramei Ishikawa, ‘capul peştelui’ este înlocuit de ‘corpul păianjenului’, iar  ‘oasele peştelui’, de ‘picioarele păianjenului’.  Deci la început se desenează ‘corpul păianjenului’   peste care se incripţionează numele efectului căutat (problema managerială concretă care trebuie antamată şi rezolvată), apoi se desenează ‘picioarele păianjenului’ continuate prin etichete orizontale pe care se incripţionează cauzele imediat vizibile. Procesul poate continua prin identificări cauzale şi etichetări de rang superior. Dar, bineînţeles, trebuie să existe şi un moment de oprire, un punct de cut-off atunci când diagrama Ishikawa devine prea complicată şi raţionamentele asupra ei îşi pierd coerenţa.

Titus Filipas

Gnoza ortodoxă

decembrie 15, 2008

Se ştie, în biserica catolică viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe ascultarea slujbei liturgice. În biserica ortodoxă, – răsăriteană adică –, viaţa spirituală a laicului credincios este centrată pe rugăciunea individuală şi pe contemplare,  sau  theoria în limba greacă veche. Înţelegerea termenului theoria necesită o perspectivă gnosiologică. În general putem  caracteriza  gnoza (gnosis) drept fenomenul psihic al intuirii adevărului spiritual.  Un spaţiu dialogic interior construit exclusiv prin gnoză este greu de comunicat, din acest motiv  gnoza  trebuie considerată  cunoaştere ezoterică. Isihasmul lui Grigore Palamas precizează însă că în ortodoxie  gnoza corectă este “intuiţia luminii”.  Deja Sfântul Ierarh Vasile cel Mare şi călugărul scit Ioan Cassian vorbiseră despre stilul de viaţă care favorizează gnoza cea bună pentru creştinul în meditaţie, creştinul în rugăciune adică. Tocmai perspectiva gnosiologică incorporând acest tip de gnoză diferenţiază creştinul ortodox de creştinul catolic.

Titus Filipas