Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.
Introducerea culturală a secolului XIX românesc, ostensivă şi agresivă cât a trebuit, a fost « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea: „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.” Ion Ghica povesteşte despre obrăznicia pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”. Istoria renaşterii naţionale româneşti, spusă de Ion Ghica, sprijină titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985): « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un manual de istorie a civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la Sfântu Sava era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe inelul romanticului englez Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă de la un ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu explica rosturile „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.” „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă ce vijelia îi repezea pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti, efortul educaţional şi gramatical depus de Eliad este catapultat de modelul rugăciunilor create, păstrate, de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei, la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte. La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se, înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile, coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „ Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua să ofere calea spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII. Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc, Nichita Stănescu revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti se extindeau după gramatica de la 1828, când explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile româneşti sub forma periodicelor şi cărţilor!
Titus Filipas
Etichete: 1828, Alexandru Duţu, boierii deveneau rumâni, boscorodeala slavonă, Bucureşti, băieţii de la Udricani, Colţea, Condillac, continuitate românească, Costache Moroiu, Costache Negruzzi, Dascălul Lazăr, Destutt de Tracy, Eufrosin Poteca, Fernand Braudel, Gramatica generativă a civilizaţiilor, Grammaire des civilisations, Ioan Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Matei Basarab, Nichita Stănescu, Pandele, Percy Bysshe Shelley, Petrache Poenaru, romanticul paşoptist, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Simion Marcovici, stare naturală de drept, The good time will come, tipăriturile româneşti, Titus Filipas, toate bisericile, Vasile Lupu, Şcoala de la Sfântul Sava
Blog ideologic Titus Filipas 