Ca într-o cruciadă a patra inversată, umanismul post-bizantin impune cu agresivitate intelectuală Europei ultimului secol renascentist tropii, sfredele pentru realitate, figuri ale vorbirii. În literatura spaniolă, Miguel de Cervantes construieşte un roman întreg ca trop pentru un cavaler realist ce ştia că Bizanţul a căzut. În Venere şi Madonă, Mihai Eminescu foloseşte decisiv metafora şi anunţă naşterea umanismului românesc. Dar prosopopeia este folosită abia în secolul XX de către Marin Sorescu într-o magnifică faptă de arme ortodoxă : „Eminescu n-a existat./A existat numai o ţară frumoasă /La o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe, /Ca o barbă nepieptănată de crai/Şi nişte ape ca nişte copaci curgători /În care luna îşi avea cuibar rotit./ Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli / Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/ Sau mai simplu: ciobani şi plugari,/ Cărora le plăcea să spună,/ Seara, în jurul focului poezii /- „Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”./ Dar fiindcă auzeau mereu /Lătrând la stâna lor câinii, / Plecau să se bată cu tătarii/Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii /Şi cu turcii./ În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/Aceşti oameni făceau din fluierele lor /Jgheaburi/Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, /De curgeau doinele la vale/Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei /Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei/Şi ai altor ţări româneşti./Au mai existat şi nişte codri adânci/Şi un tânăr care vorbea cu ei, /Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?/ Acest tânăr cu ochi mari, /Cât istoria noastră, /Trecea bătut de gânduri/ Din cartea cirilică în cartea vieţii,/Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, /Care îi ieşeau mereu fără soţ./ Au mai existat şi nişte tei, /Şi cei doi îndrăgostiţi/Care ştiau să le troienească toată floarea /Într-un sărut./Şi nişte păsări ori nişte nouri /Care tot colindau pe deasupra lor /Ca lungi şi mişcătoare şesuri./Şi pentru că toate acestea /Trebuiau să poarte un nume, /Un singur nume,/Li s-a spus Eminescu.”
Titus Filipas
Etichete: agresivitate intelectuală, cruciadă ortodoxă, Faptă de arme, figuri ale vorbirii, Marin Sorescu, Miguel de Cervantes, Mihai Eminescu, naşterea umanismului românesc, prosopopeia, sfredele pentru realitate, Titus Filipas, tropii, ultimul secol renascentist, umanismul post-bizantin, Venere şi Madonă
Blog ideologic Titus Filipas 