Mircea Cărtărescu şi tropul pervertit

Postmodernismul este caracterizat în mai multe feluri. Teoreticienii culturii  îl definesc, printre altele,  şi ca un timp de utilizare intensă a tropului pervertit.

Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii postomodernişti de la noi. În lucrarea  „Postmodernismul românesc” (Humanitas, 1999), Mircea Cărtărescu se proclamă pe sine însuşi drept cel mai de seamă poet postmodernist român. Însă Mircea Cărtărescu nu spune ce fel de trop pervertit foloseşte. Spunem noi : oximoronul. Şi nici nu este greu demonstrabil. În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX.

Oximoronul are în el incongruenţa crasă. Ceea ce conţine din plin şi poezia lui Mircea Cărtărescu. În tropul pervertit, cititorul stabileşte valoarea şi sensul. Pentru incongruenţele şi anacronismele sale, Mircea Cărtărescu a primit de la cititorul român mediu, cel care se teme să nu fie declarat Zoil, o valoare imensă.

Titus Filipas

Etichete: , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: