Blocada informaţională impusă românilor

În ziarul Gardianul din 17-01-2008, Doamna Kovacs Anna ne propunea spre  lectură un excerpt din clamările preşedintelui Uniunii Civice Maghiare din Sfântu Gheorghe, domnul Zoltan Gazda: „Maghiarii nu s-au mutat peste români, ci românii peste maghiari!”. Am încercat să contracarez alegaţia lui Zoltan Gazda cu un excerpt dintr – o  enciclopedie mult mai credibilă decât encyclopedia online Wikipedia, excerpt care demantela clamarea domnului Zoltan Gazda. Conformându- se unei politici de cenzură, comentariul meu a fost refuzat! A fost acceptată numai constatarea : Titus Filipas (2008-01-17 05:33:38)/BRITANNICA/Am incercat sa inserez o informatie preluata din Encyclopaedia Britannica, dar a fost refuzata, pentru motivul ca „Folosirea unui limbaj neadecvat va duce la restrictionarea accesului dumneavoastra la sectiunea de comentarii.”, vezi http://www.gardianul.ro/comentariu-107491.html#cm103698

Vă rog pe Dumneavoastră să decelaţi “limbajul neadecvat” – dacă el există– din textul meu :

+Ungaria  se naşte dintr-o decizie complet eronată luată de  împăratul  Arnulf de Carintia. Dacă ar fi aşteptat să vadă  moartea naturală a unchiului său, Charles le Gros,  împărat bătrân şi bolnav, ambiţiosul  nepot Arnulf de Carintia  ar fi putut să preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refăcut prin pur noroc de Charles le Gros. Care a respectat întotdeauna principiul cunctator-evaluator:  „Wait and see”, dacă îl zicem  pe englezeşte.  Dinamic în luarea deciziilor, Arnulf de Carintia comite două greşeli fundamentale care vor afecta Europa. Deci şi pe noi. Prima greşeală a fost aceea că, la 887 AD, provoacă intenţionat o revoltă în Francia răsăriteană. Carol cel Gras este detronat  fără sa opună vreo rezistenţă. Burgundia, Italia şi francii apuseni nu îl recunosc pe Arnulf. Astfel  la  887 AD s-a  destrămat  pentru totdeauna imperiul zidit de  Charlemagne combinând forţa  armată cu diplomaţia. Arnulf de Carintia a fost recunoscut ca rege  de francii răsăriteni. A reuşit să îşi impună autoritatea în Lotaringia. La 891,  Arnulf  îi  învinge  pe vikingii care urcau pe fluviul Rin şi jefuiau până aproape de Bruxelles. Apoi se întoarce la rezolvarea problemelor din răsăritul imperiului franconian. Pentru asigurarea drumului între Baltica şi Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe războinicii slavi ce îl ajutaseră cu cetele lor împotriva avarilor. Nu era ceva neobişnuit. Charlemagne mai făcuse alianţe profitabile  cu slavii cei mai apuseni, odobriţii, aflaţi pe coasta baltică  lângă Danemarca. Cu ajutorul odobriţilor, Charlemagne îi alungase pe saxoni, şi deschisese un drum comercial spre răsărit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se ştie că avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederaţie care apărea şi dispărea în secolul VI,  erau caracterizaţi printr-o mare cruzime, însă cetele acelea de slavi îi întreceau. Voievozii slavi din răsăritul imperiului carolingian vor rupe legăturile  de vasalitate faţă de urmaşii lui  Charlemagne. Slavii aceştia voiau să controleze şi să vămuiască  pentru ei comerţul fructuos dintre Baltica şi Mediterana. Arnulf de Carintia  încearcă să recâştige  această sursă majoră de resurse.  În anul 892,  Arnulf de Carintia  face a doua greşeală  mare a politicii sale. Încercând să îşi impună autoritatea asupra ducelui Svatopluk, i-a chemat în ajutor pe maghiarii ce se aflau, călăreţi şi corturi, pe la  mijlocul secolului  IX,  în stepa  din nordul spaţiului pontic  tăiată  de cursul  Donului. Este simptomatic faptul că mulţi dintre istoricii maghiari de astăzi uită  să spună că Panonia, înainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stăpânirea carolingiană, adică a domnului Lerui pomenit în colindele româneşti.  Maghiarii, care au fost invitaţi de carolingianul Arnulf  de Carintia numai ca auxiliari  temporari în Câmpia Panoniei,  se vor dovedi însă chiar  mai cruzi decât slavii, şi vor fi până la urmă imposibil de controlat. Hoarda aceea medievală era segmentată în zece triburi numite ’săgeţi’,  cunoscute de Europa ca ‘On-Ogur’, literalmente “zece săgeţi”. De unde au  rezultat două nume. Din raidurile lor înspăimântător de sângeroase în Franţa, ‚Ogur’  a lăsat cuvântul francez ‚ogre’, însemnând ‚devorator de copii’, căpcăun. Cel de al doilea cuvânt:  ‘Ungur’, rezultă din aglutinarea expresiei ‘On-Ogur’. De fapt numai şapte ’săgeţi’ erau formate din maghiari, celelalte trei ’săgeţi’ erau alcătuite din khazari, triburile lor  se adăugaseră probabil din Galiţia. Mai  putem bănui  că aceştia din urmă erau deosebit de bogaţi, printr-o combinaţie de comerţ şi de pradă. În amintirea colectivă românească se mai păstrează un ecou al ‚Săgeţii’,  cu semnificaţia de ‚putere şi bogăţie’,  înregistrat de George Coşbuc la începutul  poeziei  “Nunta Zamfirei”: “E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată  de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Se spune că această ‘amintire despre Săgeată’ fusese auzită  de George Coşbuc de la  mama sa. +

Or, episodul acesta demonstrează existenţa unui filon  autentic de memorie ţărănească în Transilvania. O memorie cu orizont de timp foarte extins, “histoire de la longue durée” –  cum o definea Fernand Braudel. Poezia   “Nunta Zamfirei”  este un document  care probează convingător faptul  că memoria românească din Ardeal ajunge cel puţin până în secolul IX. Adamantin, mai probează  că românii din Transilvania au fost martori la sosirea ungurilor. Iar nu invers, cum susţineau unii istoriografi maghiari din secolul XIX, citaţi acum de Zoltan Gazda. 

Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat: