Tactica cavaleriei grele inventată de normanzi în Sicilia distrugea, în prima cruciadă, marele imperiu selgiucid în bătălia de la Antiohia, din anul 1098. Bohemond de Hauteville, fiul lui Robert Guiscard de Hauteville, va cuceri şi va reţine abuziv pentru el însuşi principatul de Antiohia, încălcându-şi astfel jurământul faţă de Alexie I Comnenul (jurământ care nu însemna prea mult pentru Bohemond), dar şi jurământul faţă de papa de la Roma de a reda teritoriile bizantinilor. Provincia Antiohia făcea parte din Siria (Isauria) nordică şi fusese guvernată de bizantini. Cu aceeaşi tactică a cavaleriei grele, primii cruciaţi vor cuceri Ierusalimul la 1099. Vor fi la început scene de o cruzime neînchipuită: cruciaţii pregătesc fripturi copioase din fesele tinerilor arabi ucişi lângă moscheea Al-Aqsa! Trebuie să înţelegem că fără cruciade nu s-ar fi creat ura aproape ireductibilă între islamici şi creştini, ură care a împiedicat refacerea Romaniei exterioare, şi care alimentează şi acum ideologia atentatorilor islamici cu bombe împotriva creştinilor. Elementele ideologiei de unificare şi pacificare, făurită de Roger I de Hauteville pentru Sicilia, se vor impune temporar şi în ‘Romania Ierusalimului’. Avem chiar o confirmare mărturisită. Astfel, între 1100 şi 1127, Foucher de Chartres scria in vestita lui „Historia Hierosolymitana” –„Istoria Ierusalimului”: « Noi, ce eram occidentali, am devenit orientali. Am uitat locurile originii noastre ; mulţi dintre noi le ignoră, sau n-au auzit vreodată vorbindu-se de ele. Cutare posedă aici case de parcă le-ar fi moştenit, altul s-a căsătorit cu o femeie pe care nu şi-a ales-o dintre cele care veneau din ţara lui, ci o siriană creştină, altul c-o armeancă, în fine, unul şi-a găsit o sarazină botezată… Ei folosesc ca grai propriu limbile vorbite în aceste ţinuturi. Iar limbile, ce slujeau înainte la deosebirea unora de alţii, au devenit comune tuturor acum. Încrederea oamenilor ajunge să apropie rasele cele mai îndepărtate. Aici Cuvântul Scripturii se împlineşte : ‚Pruncul se va juca la gura bortei năpârcii, şi nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot Muntele Sfânt’. Colonistul a devenit acum aproape un indigen ; cel care era un străin s-a asimilat cu băştinaşul. » Peste veac, poetul sufit Djalal Al-Din Rumi (1207 -1273) îi va fi ecou din Romania exterioară: «Căci pe mine însumi nu mă pot cunoaşte. Nici creştin nu sînt, nici evreu, nici part, nici musulman. Nici din Răsărit nu sînt, nici din Asfinţit, nici de pe uscat, nici de pe mare». Traducerea aceasta de excepţie din Al Rumi aparţine profesorului clujan Mircea Muthu. În scrierea poetică a lui Mevlana Al Rumi, este utilizată extensiv parabola, asimptotic metafora. Semnificaţia versului fiind atinsă printr-un proces de căutare a ultimului adevăr, şi prin cunoaşterea Sinelui. Sufismul constituie ‚doctrina ezoterică’ a Islamului, aflată în constrast cu Chariya, adică partea legală sau normativă din Islam. Prin Chariya, musulmanul învaţă „pe viu” cum să evite a face răul. Chariya s-ar putea traduce şi prin ‘normele’ ce trebuiesc respectate în Islam. În sufism, ce apare practic odată cu Islamul, se caută în primul rând o ‚cale de viaţă’ pentru om, adică un itinerar spiritual către Dumnezeu. Sufismul perfecţionează sinceritatea credinţei, îl ajută pe omul islamic să lupte împotriva propriului Ego. S-a mai spus că sufismul este un termen marcând în primul rând o dimensiune psiho-spirituală. Sufismul în varianta elementară, deci până în pragul căutarii psiho-spirituale, este o „teologie naturală” a contrariilor, în sensul că „este nevoie”, –desigur, într-o înţelegere fatalistă–, de cutremurele de pământ ce acţionează într-un contrast cu stabilitatea, boala se întâmplă printre oameni pentru a fi într-un contrast cu sănătatea lor etc. Toleranţa religioasă este exprimată în Sufism prin versurile filosofului şi poetului Mevlana Rumi: „Vino la rugăciune, rătăcitorule iubitor al Evanescenţei. Căci noi nu sîntem caravana lipsei de speranţă! Vino la rugăciune, deşi ţi-ai încălcat poate jurămintele de o mie ori!” În grupuri ale bisericii unitariene (reamintim că locul de naştere al acestei biserici a toleranţei e Transilvania!) întregul text atribuit lui Al Rumi este pus pe muzică, fiind cântat de tineri creştini. Aşa cum ne arată însăşi viaţa lui Jalal Al Rumi, explorarea dimensiunii psiho-spirituale constituie partea centrală din Sufism. Citeam în anii liceului o carte tradusă din limba arabă, o carte cu nuvele scrise de un autor algerian, lucrarea aceea fiind tradusă de fapt demagogic şi oportunist, în contextul propagandei privind lupta pozitivă a F.N.L. (‚frontul naţional de eliberare’) din Algeria împotriva colonialismului francez. Şi apărea acolo, în paginile cărţii, expresia populară, o urare de succes în căutarea fericirii. În subsolul paginii se explica faptul că ar fi fost o simplă ‚urare de noroc’, care suna : „Cinci în ochii tăi!” Era destul de bizar, nu-i aşa? În anul I de la facultatea de fizică din Bucureşti, l-am întrebat pe un coleg palestinian mahomedan (aveam în grupă reprezentanţi ai tuturor religiilor monoteiste care clamează drepturi asupra Ierusalimului) ce înseamnă expresia: „Cinci în ochii tăi!”. „Este mult prea complicat ca să puteţi înţelege voi”, mi-a răspuns cu superioritate. Abia în lecturile mele despre tâlcurile Sufismului, am înţeles. Traducerea aceea pe româneşte era foarte, foarte departe de a fi fost perfectă. Mai ales în contextul comunist, marxist, când „Religia este opiul poporului!” Ei bine, în traducerea aceea superficială era vorba despre o urare de perfecţiune pentru cele cinci rugăciuni pe zi ale musulmanului. Care încearcă să vadă faţa Domnului. Era oarecum şi un slogan de subminare a Islamului. Bineînţeles, în Islam nu există icoane, de fapt este totalmente interzisă o reprezentare pentru chipul Domnului. Însă ‚urarea de noroc’ era un exemplu de metaforă sufită. Într-adevar, este o blasfemie măcar să doreşti să vezi chipul Domnului, şi pe bună dreptate. Totul părea perfect şi în cadrul ateist al ideologiei comuniste: Îndemnul la rugăciune era de fapt blasfemator. Dar Sufii cred că Dumnezeu a îngăduit omului să recunoască frumuseţea. Mi se pare că aici sufismul islamic întâlneşte romantismul european: „Beauty is truth, truth – beauty”, scria poetul romantic englez “din al doilea val” John Keats (1795 – 1821), în „Oda pentru o vază grecească”. Sufii mai consideră că frumuseţea existentă în dinamica naturii, –nici măcar nu trebuie să fii musulman pentru a descoperi această frumuseţe!–, reprezintă o reflecţie a lui Dumnezeu care priveşte în natură ca într-o oglindă, „văzându-Se” de fapt pe Sine! Ideea aceasta a fost împrumutată şi de fizica modernă a particulelor elementare, care a denumit unul dintre quarci: „Beauty”. De obicei, din sufism este receptat numai „mesajul mistic”. Cred ca în sufism există totuşi un filon de raţionalitate foarte puternic, important pentru lumea de azi. De pildă, aşa este el perceput la universitatea iezuită din Silicon Valley. Reacţia acestui Orient islamic bogat în spiritualitate echilibrată, reacţia împotriva unui Occident agresiv, care a ajuns bogat doar prin furtul de Pământuri (ei da, chiar în sens de planetă originară, pură, edenică), un Occident predator care îşi apără prada – Pământurile fără Agora, adică sărăcite spiritual, este aproape de înţeles. Al Rumi credea că explorarea dimensiunii psiho-spirituale poate fi intensificată prin ritm şi muzică, frumuseţea dinamică a fenomenului auditiv fiind prezentă chiar în bătaia ritmică a orfevrierului în obiectul de aur ce îl finisează, detaliul acestei descoperiri făcute de Al Rumi a fost consemnat de biografi. Vasile Lovinescu investighează sufismul plecând de la o întrebare legitimă în contextul altei tragedii naţionale: ‘Doamne, ce simţeau în fiinţa lor spirituală copiii aceia moldavi şi valahi duşi în robie, educaţi întru transformarea lor în perfecţi ieniceri?”. Într-adevar, otomanii au învăţat iute că îi puteau converti cel mai uşor pe copiii creştini primiţi ca tribut, printre ei mulţi copii valahi, şi mulţi copii moldoveni, la varianta sufită şi tolerantă a islamului. Maeştrii în artele marţiale care îi transformau pe copiii aceia în viitori ieniceri erau religioşi sufi. Ei îi învăţau să lupte în ritmul tobelor. În 1396, la Nicopole, cavalerii apuseni sunt înfrânţi de ieniceri în sunetul ritmat al tobelor otomane, un ritm sufi care făcea parte din pregătirea psiho-spirituală a ienicerilor. Învăţând din experienţa aceea devastatoare pentru „toată floarea cea vestită a întregului Apus”, tacticienii occidentali vor decide ulterior ca batalioanele de infanterie să atace în bătaia ritmică a tobelor. Obiceiul se mai păstra pe vremea războaielor napoleoniene, iar în unele armate naţionale a fost practicat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Cum se comportă oştenii sufi când vin iar în contact cu lumea de unde au plecat? În literatura română, întâlnim o prodigiosă bogăţie a detaliilor privitoare la vechile întâmplări. Astfel Ion Creangă ne transmite, pe o pagină din ’Amintiri din copilărie’, detaliul foarte real că ienicerii se purtau uneori precum magii, lăsând daruri simbolice la capătul leagănului unui copil oropsit. Să analizăm şi un excerpt din nuvela ‘Lângă apa Vodislavei’, unde teologul Gala Galaction descrie o firavă tentativă de aplicare a tehnicii sufi asupra unui român ortodox. Acţiunea ienicerului sufit, chemat de rumân să facă dreptate pe post ad hoc de cadiu tradiţional, este bineînţeles reglată de ritm. Transformarea ritmului în dialogul cântat : „Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău! / Nu-l iert, boierule! / Iartă la el, bre, că e lege al tău!/ Nu-l iert, să trăieşti, boierule!”, are drept scop inducerea unei avansări pe dimensiunea psiho-spirtuală a celuilalt, a rumânului. Ce rupe ritmul, aşteptând ca pe un leac să primească ” ispaşa udă şi bolborositoare”. Muzica bună nu aparţine discursului, general sau comun, fiind definită mai curând ezoteric, apropiindu-se de ‘cultura ritmului’ din sufism. Se spune adesea: ‚discursul muzical’, dar termenul este impropriu. Deoarece în muzică sunt prezente două spaţii: cel direct, şi cel reciproc, ori spaţiul ‘transformatei Fourier’ perceput de asemenea de creierul omului. Muzica bună îşi extrage de fapt forţa ei din aceste două spaţii. Muzica bună şi autentică este aidoma cafelei, te pregăteşte pentru cuprinderea şi asimilarea anvergurii discursului, general sau comun. Despre muzica sufită din Turcia se vor scrie nenumărate texte de învăţătură, iar multe din textele de învăţătură muzicală din marele Imperiu Otoman cuprind implicit şi îndemnul spre raţionalitate, mai ales în varianta sa de raţionalitate prudenţială, care va fi aproape uitată în Apus, după decapitarea regalităţii franceze. Acele tutoriale muzicale balcanice vor influenţa gândirea lui Dimitrie Cantemir, Anton Pann, şi Nicolae Filimon. Nicolae Filimon dovedeşte apoi în scrieri că secolul XIX românesc a fost influenţat de încă un filon de raţionalitate, venind din secolul IV, de la Ioan Cassian, un călugăr scit care a jucat un rol esenţial pentru civilizaţia europeană. În fine, trebuie să înţelegem că spiritualitatea prudenţială din lumea aceea veche, a cărei ‘Descriptio’ pentru români a fost antamată de Dimitrie Cantemir, este foarte strâns legată de lumea noastră postmodernă. Nu avem motive să refuzăm interesul, tot mai actual şi acut, faţă de asemenea teme, doar aparent ezoterice. Gânditorii profund ezoterici ai Sufismului vor adăuga uzul cafelei pentru intensificarea dimensiunii pur intelectuale a omului, obiceiul a fost împrumutat şi de elita conducătoare a Imperiului Otoman. Cronicarul Ion Neculce povesteşte în „O samă de cuvinte” cum înalţi oficiali osmanlâi îl determină pe un boier român să bea cafea: “După ce au luat Bogdan Vodă domnia, au trimis pre Tăutul logofătul sol la turci […]. Şi dându-i vizirul cafea, nu ştia cum s-o bea. Şi au început a închina: «Să trăiască împăratul şi vizirul!» şi închinând, au sorbit feleageanul cu cafea fierbinte, ca pre altă băutură”. Intelectualii moderni, consumatori înveteraţi ai cafelei, sunt, chiar fără să ştie, nişte „luptători sufi”, nişte copii-ieniceri atacând universul pe dimensiunea psiho-spirituală. În această luptă se poate muri uneori, din cauza inimii. În 1990, proletari agresivi le strigau intelectualilor români: „Noi muncim, nu gândim!”, ca şi cum intelectualii nu mor la fel de frecvent de inimă, precum muncitorii. Marin Preda consemnează experienţa aceluiaşi tip de agresivitate când un torţionar comunist arăta ameninţător spre craniul unui intelectual spunându-i: „Eu urăsc ce ai tu aici!”, adică motorul noroculului prilejuit de parcursul pe dimensiunea spirituală. Titus Filipas
Etichete: Al-Aqsa, Bohemond de Hauteville, Chariya, Dimitrie Cantemir, Djalal Al-Din Rumi, Foucher de Chartres, Gala Galaction, Historia Hierosolymitana, Ioan Cassian, Ion Creangă, Ion Neculce, Islam, John Keats, orfevrier, ritm, Romania Ierusalimului, Siria (Isauria), Sufism, Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 