În anul 1864, filosoful Titu Maiorescu folosea la societatea Junimea cele mai puternice proceduri ale expunerii logice pe româneşte în prelegerea “Ce scop au cursurile populare?”. Pe două decenii de discurs românesc, titlurile şi conţinutul “prelecţiunilor” societăţii Junimea relevă extensia temelor de importanţă vitală din cultura noastră. Una din “prelecţiunile” de la Junimea era intitulată „Plugul”. Şi din principiile foarte generale promovate la Junimea pentru societatea românească, şi din această “prelecţiune”, conchidem că doctrina economică a junimiştilor incorpora principiul fiziocrat din secolul XVIII, acela că terenul agricol este cea mai importantă sursă producătoare de valoare economică. Asertarea ulterioară : „România este o ţară eminamente agrară”, trebuieşte interpretată numai în cadrul acestei doctrine economice a iluminiştilor francezi, preluată de junimişti. Dacă pierdem terenul agricol, pierdem cea mai importantă sursă de valoare pentru noi. Este o învăţătură care ne vine din Epoca Luminilor. Noi încercăm aici, cu umilinţă şi respect, numai continuarea prelegerii junimiste despre „Plug”. Lamentaţia imperatorului de pe Tibru: „Penuria Hominum !”, arăta indirect lipsa de hrană în Imperiul Roman. Se ştie că grâul era adus în Roma antică din Egipt. Vă imaginaţi la ce preţ! Septimius Sever spunea în germene ceea ce vor explicita Montesquieu, Turgot, şi cugetătorii economici ai Scoţiei: Când încerci să explici istoria, caută modul de subzistenţă. Una dintre ipotezele foarte dragi Occidentului, privitoare la plugul cu bârsă şi cormană, ‚plugul mare’ la noi în colinde spre a- l deosebi de „pluguşor” (distincţia adaugă adevăr) este aceea de inovaţie folosită prima oară pe luturile fertile de pe Valea Loarei, în jurul anului 600 AD. Oricum, există o documentare foarte sigură că papa Grigore cel Mare (590-604) umplea hambarele Romei cu grâne aduse din Sicilia şi Egipt. Dovadă că plugul de mare productivitate agricolă nu fusese inventat în Occidentul Europei. În cartea medievală despre faptele papei Grigore cel Mare găsim consemnat şi un episod despre pâinea de grâu: „Cumque illa venisset se communicare de manu Dei hominis atque illum audivit dicentem: ‘Corpus Domini nostri Ihesu Christi conservet animam tuam’, subrisit. Quod vir Domini videns, clausit manum suam contra os eius, et nolens ei dare sanctum corpus Domini, posuit super altare, eiusque vestimento ut sibi placuit abscondit. Missa vero peracta, sibi advocans interrogavit cur subridaret quando communicare debuit. Illa respondens, ait: Ego ipsos panes meis feci manibus, et tu de illis dixisti quia corpus Domini essent.” Dar este vorba numai despre miracolul transformării pâinii în trupul Domnului. Nu aflăm aluzii la trupiţa ‚plugului mare’. Mai există un argument extraordinar de puternic împotriva probabilităţii inventării occidentale a ‚plugului mare’ în fenomenul ‘jacqueriilor’. Petrecute destul de frecvent în Franţa medievală, jacqueriile sunt incompatibile cu sistemul thematic, teoretizat ca strategie de politică economică nouă, şi instituţionalizat în germene de împăratul bizantin Mauricius în ‚Romania timpurie’. Papa Grigore cel Mare, fondatorul unei ‘Schola Cantorum’ unde se compune muzica „gregoriană”, a fost prieten spiritual al împăratului Mauricius. Grigore cel Mare aparţinea unei vechi familii senatoriale din Roma. Corespondenţa lui voluminoasă include scrisori adresate nu doar lui Mauricius, ci şi reginei longobarzilor, Theodolinda, care va converti poporul ei la crezul Trinităţii în Unitate. Astfel teologia cappadocienilor, care fundamentează crezul Trinităţii în Unitate, doctrină ce va genera şi progresul viitor al Europei, stăpâneşte toată Italia. Sfântul Anselme (1033 – 1109), născut la Aosta din părinţi lombarzi (tatăl era Gundulph, iar mama – Ermenberga), va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV. ‘Softul’ anselmian, extras din doctrina cappadocienilor continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V. VI. Grigore cel Mare se interesa şi de legătura vechii Rome cu Dacia. Cea mai temeinică documentare a subiectului o găsea pe Columna dintre cele două biblioteci din Forum. În anul 1826, romanticul englez William Wordsworth remarca într-un poem despre Columnă : „Firm in its pristine majesty hath stood /A votive Column, spared by fire and flood” („Robustă-n măreţia- i genuină rămase în picioare/ O coloană votivă, salvată de la foc şi de la apă.”) Era exprimarea uimirii omului de litere în faţa duratei artefactului şi persistenţei simbolului pe care îl poartă. Datorăm papei Grigore cel Mare salvarea Columnei lui Traian. În Dialogurile lui Grigore cel Mare aflăm preţuirea pentru faptele Sfântului Benedict. Ce la rându -i recomanda lecturile din textele cărturarului scit Ioan Cassian. Din alte surse accesibile pe vremea aceea, pontiful Grigore cel Mare ştia despre Ioan Cassian că venise pe lume într- o localitate apropiată de Via Traiana Nova. Grigore cel Mare scruta insistent scenele de pe Columna lui Traian încercând să afle mai multe detalii despre acea Via Traiana Nova? Nu ştim. Dar ştim că, prin serendipitate, Grigore cel Mare identifică pe Columnă o imagine care serveşte pentru mântuirea sufletului împăratului Traian. O scenă-l arată pe împăratul Traian justiţiar pentru o sărmană văduvă al cărei fiu fusese ucis de oamenii răi. Găsim povestea întreagă consemnată de cronica ‘Liber beati et laudabili viri Gregorii pape urbis Rome de vita atque virtutibus’, alcătuită de clerici cu multă ştiinţă de carte din provincia engleză Humbrensia – Northumbria : „Quidam quoque de nostris dicunt narratum a Romanis Sancti Gregorii lacrimis, animam Traiani imperatoris refrigeratam vel baptizatam, quod est dictu mirabile et auditu. . . . Nam die quadam transiens per forum Traianum, quod ab eo opere mirifico constructum dicunt, illud considerans repperit opus tam elemosinarium eum fecisse paganum, ut Christiani plus quam pagani esse posse videretur. Fertur namque contra hostes exercitum ducens propere pugnaturus, unius ad eum voce vidue misericorditer mollitus, substetisse totius imperator orbis. Ait enim illa: ‘Domne Traiane, hic sunt homines qui filium meum occidearunt, nolentes mihi rationem reddere’. Cui, ‘cum rediero’, inquit, ‘dicito mihi, et faciam eos tibi rationem reddere’. At illa: ‘Domine, ait, si inde non venies, nemo me adiuvet’. Tunc iam concite reos, in eam fecit coram se in armis suis subaratam ei pecuniam componere quem debearunt. Hoc igitur sanctus inveniens Gregorius, id esse agnovit quod legimus; ‘Iudicare pupillo et defendite viduam et venite et arguite me dicit Dominus’. Unde per eum quem in se habuit Christum loquentem ad refrigerium anime eius quid implendo nesciebat, ingrediens ad sanctam Petrum solita direxit lacrimarum fluenta, usque, dum promeruit sibi divinitus revelatum fuisse exauditum, atque ut numquam de altero illud presumpsisset pagano.” Deci în secolul VIII, călugări din Northumbria foloseau formula verbală extraordinar de românească :” Domne Traiane”.Dante Alighieri (1265- 1321) descrie în Divina Commedia succesiunea de întâmplări (Cântul X, Purgatoriul): 73 « Quiv’era storïata l’alta gloria/ del roman principato, il cui valore/ 75 mosse Gregorio a la sua gran vittoria;/ i’ dico di Traiano imperadore;/ e una vedovella li era al freno,/ 78 di lagrime atteggiata e di dolore./ Intorno a lui parea calcato e pieno/di cavalieri, e l’aguglie ne l’oro/ 81 sovr’essi in vista al vento si movieno./ La miserella intra tutti costoro/ pareva dir: „Segnor, fammi vendetta/ di mio figliuol ch’è morto, ond’io m’accoro” » Ştim că George Coşbuc a tradus: 73 “Înalta glorie-n faţă –aici îmi stete, / a prinţului roman, valoarea cui/ izbândă mare lui Grigorie-i dete./ Eu de -mpăratul, de Traian vă spui, /şi -o văduvă -ntr-un plâns amar, şi-al gurii, /şi-al ochilor, s -a prins de frâul lui./Vuia tot câmpu -n goana călcăturii/de roibi şi –oşteni, şi –n vânt, peste Cezar/ stindarde de –aur îşi mişcau vulturii,/şi biata, ea–ntre–atâţi, plângând amar: /‘Răzbună– mi, doamne, dup- a ta putere/pe fiul mort, să nu plâng în zadar !” Împăratul Traian răspunde cunctator : « […] : „Or aspetta/ tanto ch’i’ torni”; e quella: „Segnor mio”,/ come persona in cui dolor s’affretta,/ „se tu non torni?”; ed ei: „Chi fia dov’io,/ la ti farà”; ed ella: „L’altrui bene/ a te che fia, se ’l tuo metti in oblio?”;/ ond’elli: „Or ti conforta; ch’ei convene/ ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:/ giustizia vuole e pietà mi ritene”. » Ceea ce, în traducerea lui George Coşbuc, este : ‘Aşteaptă –acum, muiere, /pe când mă ntorc.’ Iar ea : ‚Stăpâne bune!’, /ca cel [ce] n –are astâmpăr în durere./ ‘Dar dacă nu te –ntorci?’. ‘O să –l răzbune/ urmaşul meu!’ Iar ea : ‘Al altui bine / ce– ţi este bun, când uiţi pe– al tău?’, şi– i spune Traian : ‚Fii mângâiată, se cuvine/ să fac ce– mi ceri, acum şi nu apoi,/dreptatea vrea şi mila mă reţine!’Apoi, în Paradisul, Cântul XX, Dante Alighieri ne descrie un împărat Traian post – mortem, care a depăşit truda Purgatoriului fiind rostuit printre ‚Principii înţelepţi şi drepţi’ (rânduiţi pe inelul ochiului unui vultur): 43 „Dei cinque che mi fan cerchio per ciglio,/colui che più al becco mi s’accosta,/ la vedovella consolò del figlio:/ora conosce quanto caro costa/ non seguir Cristo, per l’esperïenza/ di questa dolce vita e de l’opposta.” George Coşbuc a tradus : 43„Din cinci acei ce -alcătuiesc sprânceana,/cel mai aproape de -al meu cioc făcuse/să nu- şi mai plângă pe al ei fiu vădana./ El ştie-acum ce- amar lui i s -aduse, /că n- a urmat pe Christ, prin conştiinţa/ şi -a dulcei vieţi de- aici şi- a cei opuse.” Poeta americană Emily Dickinson (1830–1886) era convinsă că bunul nostru împărat Traian va veni să îngenunchieze la mormântul ei: „Unmoved, she notes the chariot’s pausing/ At her low gate;/Unmoved, an emperor is kneeling/ Upon her mat.” („Cu chip de piatră observă faetonul oprind/ La poarta ei de vamă;/ Cu chip de piatră un împărat îngenunchie/ Pe rogojina sepulturii.”) Criticul literar american T.S. Eliot (1888-1965) scria, privind reliefurile Columnei lui Traian : +Sîntem cu toţii, în măsura în care moştenim civilizaţiile Europei, cetăţeni ai Imperiului Roman. Vergilius are încă dreptate să afirme că „pentru realizările poporului roman nu există nici frontiere spaţiale, nici limite în timp”+. Iată că împăratul Traian i-a romanizat nu doar pe daci, ci şi pe cărturarii americani! Acestea sunt totodată şi exemple de ispită latină, ca să folosim aici conceptul inventat de cugetătorul român Mircea Vulcănescu (1904-1952). Plugul cel nou va duce la eliberarea unui nou tip de resurse din teren. Pe vremea papei Grigore cel Mare şi a papilor imediat următori, nu exista vreun brutar la Roma care să fie mai puternic decât papa. Cu grâu abundent, cei care vor exploata la Roma mijlocul de producţie chemat brutărie se vor îmbogăţi. Aceasta este originea averii familiei Frangipani, brutari la origine, care în secolul al X-lea dobândiseră putere pentru a controla chiar şi alegerea papilor de la Roma! Mulţi oameni din Roma Evului Mediu au încercat, în diverse rânduri, să câştige puterea politică reînviind câte ceva din tradiţia antică, dar numai aceşti Frangipani au reuşit, implementând prima parte a dictonului de politică urbană latină : „Panem et circenses”. În perioadele de secetă şi de foamete la Roma, familia Frangipani dovedeşte iscusinţa politică şi diplomatică de a distribui gratuit pâine săracilor. Acest talent politic şi diplomatic se va transmite de la o generaţie la alta. Poetul toscan Dante Alighieri afirma că se trage dintr -o familie de veche stirpe romană. Dar cercetările biografilor săi îl plasează numai pe arborele genealogic al familiei Frangipani. Ceea ce nu este câtuşi de puţin dezonorant. Plugul care taie şi răstoarnă brazda nu a fost inventat în Apus pe vremea lui Grigore cel Mare, ci el doar ajunge în Apus, plecând din imperiul lui Mauricius. Căci în acel timp, invenţiile şi inovaţiile tehnice nu aveau ca loc de naştere Occidentul fostului mare imperiu roman, ci mai curând partea lui răsăriteană. Astfel, putem să cităm : arhitectura antiseismică a bisericii Aghia Sofia din Constantinopol, « focul grecesc » (documente istorice despre prima utilizare a acestei invenţii arată cu mare certitudine 678 AD, dar invenţia trebuie să fi venit cel puţin cu un deceniu mai devreme), catafracţii (armurile metalice pentru cavaleria grea), şi tratatul despre măsurarea masei, ce s-a păstrat doar ca un ecou arab codificat de Geber, medic al Califului Harun al Rashid. Multe minuni din „O mie şi una de nopţi” sunt probabil numai ştiri voalate, scrise de cărturari mutazili în cifruri pierdute, despre alte invenţii rămase pentru noi complet necunoscute, ale ştiinţei greceşti târzii, de după cappadocieni, văzute prin ochii beduinilor ignari. Putem bănui că o parte dintre poveştile celor „O mie şi una de nopţi”, printre care şi artefactul chemat Lampa lui Aladin, sunt descrieri islamice ale invenţiilor din Romania Orientală care a creat o civilizaţie a excelenţei. O asemenea inovaţie din răsăritul Oikumenei a fost plugul cel nou, ‚plugul thematic’. Invenţia nu -i niciodată singură. Este acest plug legat de vreo altă invenţie? Certamente de catafracţi, în esenţa lor tehnologică ei fiind ‚trup acoperit cu tablă de fier’. Trupiţa este de asemenea piesa ‚plugului mare’ acoperită cu tabla de fier arcuită sau cormana. Plugul thematic sau ‚plugul mare’ îngăduie o mare productivitate agricolă şi constituie totodată confirmarea principiului fiziocrat din Economia politică a lui Quesnay, medicul doamnei de Pompadour. Cu aura lui de semnificaţii, plugul mare permite înţelegerea continuităţii din istoria noastră. Dar din perspectiva actului decisional imperial, nu ‚plugul thematic’ contează cel mai mult în sistemul thematic, ci ‚armata thematică’ formată din localnicii themei. Primul exemplu a fost armata lui Comentiolus, unde se vorbea proto-româna: “Torna, torna, fratre!”, desprinsă insuficient din trunchiul latin al ordinelor de comandă militară păstrate ca glosar în Strategikon. Concură multe pentru a spune că plugul thematic a fost inventat în acea parte din Oikumena acoperită de bazinul hidrografic pontic. Marea Neagră era lac intern al imperiului roman de răsărit, şi ce era inventat pe un ţărm putea fi regăsit pe celălalt. Există documente juridice serioase ce atestă că în ‚thema’ Anatolia se folosea un tip nou de plug care dusese la apariţia unui nou fermier. Cărţile şcolare numesc în istoria noastră veche numai doi împăraţi romani importanţi: Traian (98-117) şi Aurelian (270-275). Erau imperatori latini cu sediul oficial în Roma de pe Tibru, erau imperatori ale căror decizii au influenţat trecutul în pânza căruia sîntem prinşi. Dar au mai existat şi doi împăraţi bizantini ale căror decizii de organizare a teritoriului, cum şi de weltpolitik, ne-au determinat şi continuă să ne determine cursul destinului de neam. Unul a fost Mauricius Tiberius August (582-602), împărat neobişnuit chiar pentru timpul său de spiritualitate intensă: pe de o parte poseda cunoştinţe enciclopedice şi teologice, – se spune că împăratul Mauricius a tradus pe greceşte faimoasa Regula Pastoralis scrisă latineşte de Grigore cel Mare –, iar pe de altă parte s-a arătat strateg iscusit în războaie. Dacă a tradus Regula Pastoralis, mai putem bănui că pe împăratul Mauricius şi papa Grigore cel Mare îi unea spiritul lecturilor din Ioan Cassian. Pe vremea împăratului Mauricius se întâmplă în armata generalului Comentiolus (un proto-român ?) confuzia dintre cuvintele unei vernaculare neolatine din Balcani, –putem să-i zicem proto-româna–, şi terminologia militară romană oficială. Întâmplare povestită abia la anul 630, de cronicarul Theophylactus Simocatta. Mauricius Tiberius August angajează imperiul pe calea unor reforme militare şi reorganizări administrative, cerute atunci ca soluţii pentru rezolvarea problemei « navetei » armatei atunci când trebuia să lupte pe două fronturi îndepărtate unul de altul. Lucrul în istorie al împăratului Mauricius arată faptul că transformările societale profunde se produc prin idei reformatoare, nu prin revoluţii. Sistemul ‚thematic’ a fost inventat de împăratul Mauricius, autorul unui tratat enciclopedic în douăsprezece cărţi intitulat „Strategikon”, unde în masa grecească a cuvintelor sacre aflăm inserate, fireşte numai cu statutul explicitat şi delimitat al unor ordine de comandă militară, cuvinte latineşti ce se vor păstra în limba română. Găsim în Strategikon o informaţie tainică despre ‚romanii hoinari’. Înclin să cred că aceasta este prima înregistrare a prezenţei ‚românilor novaci’. Aceşti ‚romani hoinari’ se aflau dincolo de frontiera nordică a imperiului bizantin, dar ei se înrolau cu plăcere în armată, dezertând temporar când îi reclamau muncile câmpului. ‚Romanii hoinari’ aveau o comportare de ţărani liberi în toată legea! Numele ‚romani’ arată că vorbeau o vernaculară neolatină. ‚Romanii hoinari’ constituiau pentru Imperiul Roman o nesperată resursă umană ce rezolva vechea problemă de care se plângea Septimius Sever (193-211), şi formulată lapidar ca „Lipsă de oameni”. Împăratul Mauricius observă emergenţa acestei resurse umane şi o foloseşte în reorganizarea imperiului prin ‚sistemul thematic’. Se pare că avarii migratori nu îi ucideau imediat pe ‚romanii hoinari’ când îi prindeau la muncă pe câmpuri agricole. Îi arestau, cerând imperiului să plătească preţul răscumpărării. Mereu mai ridicat, deşi exista o „inflaţie” de ‚romani hoinari’. La un moment dat, avarii solicită împăratului Mauricius o sumă de-a dreptul imensă pentru 12000 de ‚romani hoinari’ prinşi pe ogoare aflate pe latură stângă a Dunării. Fără îndoială că Mauricius ţinea un bilanţ exact al trupelor sale, unde romanii acestia hoinari, sau „novaci”? prinşi de avari nu figurau. Probabil că dintr-o lipsă temporară de fonduri, Mauricius nu plăteşte imediat. Avarii îi ucid atunci pe ‚romanii hoinari’, oşteni potenţiali ai Imperiului Roman. Duşmanii lui Mauricius de la Constantinopol speculează întâmplarea aceasta nenorocită pentru toţi, şi pentru ‚romanii hoinari’, şi pentru imperiu. Mai există şi altă variantă, dar probabil că reflectă altă faţă a conglomeratului de întâmplări ale timpului. Se pare că împăratul Mauricius vroia să instituţionalizeze o ‚armată thematică’ la nord de Dunăre. Înainte de enunţurile lui Fernand Braudel despre arealul ecologic al unei populaţii umane, istoricul Jules Michelet scria despre „drumurile eterne” aflate la nord de Dunăre. Acestea erau drumurile romane înfăţişate pe Tabula Peutingeriana. La fel ca şi Constantin cel Mare, împăratul Mauricius dorea ca „drumurile eterne” să fie parcurse din nou de armatele romane. Ceea ce provoacă nemulţumiri interne. O revoluţie de palat condusă de tiranul Phocas (602-610) îl va ucide pe Mauricius şi pe fiii acestuia. Istoricul şi poetul bizantin Gheorghe din Psidia evită intenţionat să consacre un paragraf de istorie acestui uzurpator, comentând doar cu nesfârşită durere: „A vorbi despre suferinţă înseamnă suferinţă.” Iar într-o poezie îl numeşte : „Leviatanul Pământului”, şi „chipul de Gorgonă”. „Mărturisitorul” despre vorbirea proto-românilor, Theophylactus Simocatta, va comenta despre tiranul Phocas că acesta era pe jumătate barbar, că era un „ciclop” şi un „centaur”, vorbe ce probabil pe scala de valori a timpului constituiau cumplite jigniri. Iar în secolul IX, iconoclast şi cu oameni de neînchipuită luciditate, „cronograful” Theophanos, care înregistrează prima frază autentic românească, precum şi dascălul Leon Gramaticul, profesorul călugărului Kiril la Universitatea din Constantinopol, vor trasa cauza decăderii Imperiului tocmai la acţiunea uzurpatorului Phocas ce întrerupea brutal curgerea naturală a lucrurilor în istoria romană. Dosoftei se alătură lui Theophylactus Simocatta şi „cronografului” Theophanos, plângându-l pe Mavrichie. În literatura română din secolul XVII, Dosoftei compune epitaful pentru mormântul soţiei lui Mauricius : „Aice-s eu, ticăloasa, den doi împăraţ stemită,/Lui Tiverie sunt fiică, lui Mavrichie-s fimeie,/ Împărăteasă-n cuconi mulţ, să-m domnească-mpărăţie./Zac aici cuconii miei şi cu-al mieu soţior drag,/ Din a nărodului ură ş-a ostaşilor urgie./Las’ pre tatăl că-l tăiară, dară pruncii fără vină,/Ce nu ştiu de răutate, şi cu deşert i-au tăiatu-i./De-ale noastre de-acmu frunză nu să va mai umbri Râmul,/Că s-au tăiat rădăcina de vânturi de la Trachíe.” Titus Filipas
Etichete: Dante Alighieri, Emily Dickinson, Fernand Braudel, George Coşbuc, Montesquieu, plugul mare, Theodolinda, Theophanos, Theophylactus Simocatta, Titus Filipas, Turgot
Blog ideologic Titus Filipas 