Ideologia Şcolilor Centrale

„Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol  

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , ,

3 răspunsuri to “Ideologia Şcolilor Centrale”

  1. Încep să renască vechile arhetipuri culturale « Blog ideologic Titus Filipas Says:

    […] https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/08/ideologia-scolilor-centrale/ […]

  2. Dinica peromaneste Says:

    Draga Titus, multam mult pentru istoria condensata a inceputului de Scoala romaneasca! A meritat lectura, ar fi nevoie de mult mai mult.

    Cat despre ideologie, da, am aflat despre geneza ideii, insa lucrurile se complica de fiecare data cand mai apare un Napoleaon, Marx etc.

    In lumea noastra, post-sovietica, s-a intamplat ca ideologia de stanga a disparut, avem o pluralitate cacofonica de sub-ideologii, insa fibra ideologica este aceea care serveste capitalul si proprietarii sai. Deocamdata.

    Dp

    P.S. Nu mi-e clara distinctia pe care vrei s-o operezi, insa la inceput ideologia pare a fi fost un termen prea generic (ca religia). Societatea nu mai opereaza sub semnul initial (ia, de exemplu, intorducerea notiunii de clasa). Daca ar fi totusi sa incerc a intelege, vrei sa pledezi pentru o intoarcere la o ideologie naturala?

  3. tirguketrii Says:

    (un) Blog Ideologic

    La 8 decembrie 2007, Dl Titus Filipaş*, atunci încă activ universitar craiovean, deschide blogul Domniei-Sale cu un articol ce m-a atras prin cuvintele-cheie: Ceahlăul şi Mihail Sadoveanu… Veţi discerne, că nu-s numai moldav, ci şi încă un fan al celor două entităţi de blazon, nu numai provincial.
    Şi, pe lîngă moldav mîndru şi resemnat la atît, mai sunt un patetic aiurit: cuvintele-cheie se refereau la al doilea, nu la primu-i articol, intitulatul „Ideologia Şcolilor Centrale” (ale cărui abordări se pot accesa prin link; este, in nuce, un Laudatio – ori discurs funebru? – nu atît Şcolii de la Sf. Sava oferit, cît Şcolii Centrale craiovene, în prag de secol 21). Ce l-a determinat pe „scriitorul de tutoriale”1 să deschidă-n acea zi, din acel an blogul tematic, încă nu am aflat. Poate, cu alt prilej…
    Faptul că s-au început (ori, terminat?) acea zi de 8 dec.2 cu descrierea şcolilor de tip „central”, m-a făcut a pricepe (bătrîn nebun ce-am ajuns – dintr-un fost profesor de ţară şi un tînăr sărac**, dar cu idealuri umane apolitice şi incipient agnostice) cam cum a fost cu rostul şcolilor etatizate şi laice, visate, năzuite de Iluminismul romînesc şi puse-n operă de corifeii Şcolii Ardelene, tribunii de la 1821, 1848, dar şi de unii Boieri, voivozi luminaţi din Moldova şi Muntenia. Nu-l repet pe autor, spre a-i citi fiecine şi pricepe singurei sinteza tematică. Reţin că prin acele şcoli, s-au redus la strictul necesar şcolile confesionale şi elitariste-n limbi conaţionale; iar Limba romînă (sic! – grafie NC) a ajuns, prin voinţa păturilor progresiste, singura limbă în comunicarea actelor administrative, atît în Principate, cît şi-n Regatul ulterior proclamat – miejii statului unitar modern denumit Romînia. Ce rost consideră dl TF că l-a avut Şcoala de la Sf. Sava, apoi celelalte „centrale” din marile tîrguri-oraşe neaoşe?…
    Păi, la cîte am priceput, pe calea vîrstelor sensibile, inculcarea unei ideo-logii (sumă de idei, principii), prin care să nu mai fie posibile răsturnările sociale bestiale în societăţile, statele de tip nou, catalogate (idio-to-logic!) burgheze, ori burghezo-democratice. Şi, eventual, prevenirea cortegiului de abuzuri ce le-au provocat beligeranţii finelui de secol 18, soldat la propriu cu decapitarea nu doar a nobilimii feudale, ci şi a opozanţilor celor care s-au cocoţat la putere, denumindu-se mari „democraţi” şi-n plus „republicani”… Supravieţuitori: armatele, preoţimea, juzii şi mai ales vînzătorii!
    La noi ajuns-a doar vîrful cozii acelui balaur. Teama de mai rău, decît urîtul 1821 şi-acel recent eşuat 1848, a dus la instituirea-n doar 10 ani a Principatelor dunărene. Nu-mi fac iluzii, nu cu de la noi voie! Şi restul de state balkanice pe hoitul-viu încă al imperiului otoman. Ajunse apoi tot atît de marionetate regate, cu şefuţi aleşi din rudele sărace ale imperialelor şi ţaristelor capete-ncoronate.
    Şcolile Centrale – ori Normale, ori cum s-au mai intitulat – au urmat tipicul (nu aleator!) franţuzesc. Iată de ce gemeau principatele de guvernante şi profesori aduşi, paraşutaţi din trenuri şi poştalioane, direct din varii urbii şi gubernii franceze!… Pardon, departamente. S-o lăsăm mai moale, deci cu „afinitatea” latină a unor popoare, care ar fi favorizat formaţiune filofranceză subt o conducere filoprusacă… Totul a fost după tîrgul dintre occidentalii, mai ales imperialii, cu interese imperios-economice la Gurile Dunării: voi, iLuminiştii, primiţi Instrucţiunea prin şcoli a sălbaticilor din Balkani, să-i muştruluiţi cum vă va duce têtul; noi, Tehnicii, ne mulţămim cu administrarea provinciilor nou ivite şi a noilor căi de acces spre resurse. Că au mai apărut interferenţe (germanofili destui în Instrucţiunea publică; francofili în oştenii politehnici şi de geniu), este că s-a lucrat şi cu „intelectualitatea” locului, care s-a şcolit unde a vrut ea, nu unde ar fi dorit muşchii tari ai „tutorilor” imperiali.
    Scurt şi negustorească politică, demascată intransingent de practicul, atentul şi deloc aiuritul Eminescu!

    Remarc, la peste un sfert de secol de involuţie a fiinţei noastre naţionale, prudenţa rănită a autorelui, care se şi ne bandajează cam astfel: „Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el [sec.21] va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.”
    Da, Secolul Ideologilor a creat, generat statele moderne unitar-naţionale sau confederative. Secolul Demagogilor, al Mistagogilor de trei parale se pare că re-generează Împărăţia hun-etni-globală, cu capi mai secreţi decît capetele de pe bani, medalii şi efigii. Mă bucur că sunt bătrîn şi nu o s-o mai apuc. Că, iată: mor de mila tinerilor istora, duşi în sclavia politicilor, credinţelor pluripartite, din care-i exclus Omul, Spiritualitatea lui societară; şi unde-i exaltat Individul şi Sexualitatea lui tribală.
    Am impresia că, pas cu pas, meşterul Blogului Ideo-logic (în înţelesul generat de Destutt de Tracy), cearcă să ridice Monastirea Durabilei Dezvoltări, pe-acelaşi arid sol, blestemat, ca-n baladă. Este interesant de urmărit nu numai cu ce soi de meşteri se va însoţi; dar şi ce Ană va jertfi, cîte…, pentru ca să-şi consolideze Ctitoria.
    Îl voi mai ceti, spre a-l înţelege!… Deocamdată, îi mulţămescu, fiindcă mă a stîrnit.

    Bădia Culai, în tătă dzîua lui 18 Cireşar, al 14-le an din a 21-a a/epocalipsă, cam pe ploaie şi nesenin.

    * L-a adus în proiectorul curiozităţii mele senior-68iste, neaşteptatul prieten constănţean (de sorginte bacoviană) Dezideriu D, în chiar ziua-n care m-am apucat de partea a doua a evocărilor mele petru-vodane (18 iunie 2014). M-am înterupt de la ele, spre a-l cunoaşte mai bine pe-acest specialist într-o economie regeneratoare pentru societatea actuală din ţara ce se mai numeşte cum se numeşte dintr-o inerţie în/a decădere/ii. Puteţi face la fel, legîndu-vă pe aici: https://blogideologic.wordpress.com/about/ ; neştiind engleza CVistă, am patinat peste, impresionat totuşi de palmares. Şi am adăstat doar la partea ro, „Scriitor de tutoriale pentru dezvoltarea durabilă”; plus unele comentarii auctoriale, plus unele răspunsuri punctuale ale dlui T.F., la chestiuni ridicate de cîţi va interesaţi. Angajat trup ţi suflet, poate de peste 7 ani în acest proiect revigorator, dl Filipaş detestă papagalicismele amerloce şi năzuieşte la alcătuirea unui „Dicţionar de sinonime, a unui Thesaurus, în proiectul românesc al dezvoltării durabile.” Îl admir şi pentru temeritatea această, într-o lume neaoşă-n care de nici 25 de ani, nu mai există viaipeu care să nu ne implementeze auzul cu antamări neologistice, de mi-e ruşine cu romîna întru care am fost cultivat, prin apostolii Alecsandri, Creangă, Eminescu, Slavici, Vlahuţă, Sadoveanu, Topîrceanu… Purii-i clasicismului ro modern şi contemporan!
    ** „neam prost”, într-o catalogare titus-fili-paşă, deh!

    Note, pentru neofiţi (neiniţiaţi, dar nu neapărat afini, ca-n DEX!), ca şi mine:
    1 Tutorial – desigur, anglicism încă nedigerat de DEX, vrea să însemne Lecţie, Învăţătură, Abecedar, Manual într-o deprindere culturală, socială. Aici, deci, dl Filipaş deschide un şir de lecţii, prelegeri din care neofiţii să se familiarizeze cu „dezvoltarea durabilă” pe care deja unii economişti au îmbrăţişat-o drept alternativă contra capitalismului sălbatic, tranzitoriu, mai sperăm, din ţară şi din ce a mai ajuns la noi comunitatea, societatea fărîmiţată-n partide şi etnii cît mai antagonic, discriminatoriu „alimentate” de către decidenţii în exerciţiu.
    2 Iată celelalte postări, necronologizate, ale zilei, de „sus înspre jos”: „Reconcilierea istorică între România şi Rusia” ; „Cine l-a asasinat pe Marin Ceauşescu ?” ; „Pahare de grâu” ; „Caloianul” ; „Scrisul hieratic al lui Mihail Sadoveanu”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: