spunea Destutt de Tracy. În secolul XVII, când la noi, în Romania, Miron Costin propunea un enunţ în limba română pentru postulatul identităţii din logică, în Hesperia, Thomas Hobbes scria : „Ignoranţa asupra semnificaţiei cuvintelor, semnificaţii care sunt necesare pentru înţelegere, i-a predispus pe oameni să ia pe încredere nu doar adevărul pe care ei nu-l cunosc, însă de asemenea să ia pe încredere şi erorile, ba chiar mai mult, şi nonsensul în care ei cred: pentru că nici eroarea, nici sensul nu pot să fie detectate fără o înţelegere perfectă a cuvintelor.” (excerpt din Leviatanul). În iarna 1785-86, filosoful moral utilitarian Jeremy Bentham traversa Valahia şi Moldova.Ţări ai căror autohtoni tăceau, în grai pierdut, sub oprimarea fanariotă. Jeremy Bentham era totuşi gata de conversaţie cu locuitorii autohtoni. Nu găseşte vreunul capabil de a purta un dialog. În Bucureşti („oraş cu multe turnuri înclinate, Pisa are doar unul şi este celebru”, remarca filosoful moral), Jeremy Bentham găsea un grec capabil să discute despre filosofia lui Helvétius. Iar despre locuitorii autohtoni din Valahia şi Moldova, Jeremy Bentham va scrie ulterior că erau nişte „legume” („vegetables”). În secolul XIX, pruncii români quintesenţiali,vorbesc despre Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, îl citeau pe filosoful şi economistul Destutt de Tracy, discutau ideile sale chiar înainte de Revoluţia naţională de la 1821 condusă de Tudor. La Revoluţie, Petrache Poenaru a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Există o congruenţă între timpuri ? În prima jumătate a secolului XIX, incorporarea ideologiei primare a lui Destutt de Tracy, ca un acquis în ideologia naţionalismului românesc, a permis locuitorilor autohtoni să depăşească stadiul de „legume” în discursul lor. Nu sîntem cu nimic mai prejos decât cei din Occident ori din MittelEuropa. În secolul XX, cehul Vaclav Havel scria bine documentat despre felul cum se iniţiază activitatea asociativă şi partidele politice: “Partidele politice sunt un fel de finalizare a unei activităţi asociative. Nu putem imagina activitatea unei societăţi democratice fără acestea.” Începând cu deceniul doi al secolului XIX, mişcarea asociativă generată de „pruncii români” avea să conducă la formarea Partidei Naţionale, o mişcare modernă care a condus la democraţie. A fost impulsionată endogen, dar totodată a fost ajutată de ideologia primară a lui Destutt de Tracy asimilată ca un acquis european. Trebuie să vedem efectele complexităţii evenimentelor produse în timp, cu efecte exercitate asupra istoriei noastre. Dar câtă informaţie deţinem despre acea complexitate ? Încercăm să o căutăm. În expunerea complexităţii sîntem mai radicali decât Nietzsche, fără să fim nihilişti, credem în valorile de sorginte divină, credem în teologia politică. La fel ca Sfântul Ierarh Vasile cel Mare sau la fel ca deţinutul politic Petre Ţuţea. În definitiv, chemăm teologia politică pentru că trebuie să afirmăm drepturile regaliene pe care le avem, care ne legitimează în istorie. Este celebră opinia filosofului Petre Ţuţea despre Teologia Politică : “Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile Voievozilor este egală cu zero”. Anti-românismul trebuie dizolvat. Anti-românismul ideologic apare mai întâi în normativitatea logocentrică Montesquieu-Voltaire-Gibbon. În această normativitate generată în Occident dar plătită de Rusia, a fost încheiat tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774. Tratatul nega Capitulaţiunea de la 1740 pentru drepturile principatului moldovenesc în Romania Orientală nord-pontică. Un orientalist precum cardinalul de Fleury, cancelarul Franţei la acel moment, a înlesnit legitimarea acelor drepturi printr-un act internaţional. Capitulaţiunea de la 1740, semnată şi de Imperiul Otoman şi de Franţa, a fost gerată din partea Franţei de cardinalul André Hercule de Fleury (1653 – 1743), cel care a chivernisit foarte bine pentru interesele Franţei şi o parte din pacea de treizeci de ani. Anul 1774, atât anul morţii suveranului Franţei Louis XV pe vremea căruia diplomaţia adusese garanţia Franţei la frontiera pe Bug, cât şi anul tratatului de la Kuciuk Kainargi care, prin faptul că suspenda pentru aproape două veacuri Capitulaţiunea de la 1740, este mult mai tragic prin consecinţe pentru noi decât anul 1789. Grila de interpretare a istoriei pe care o folosim se bazează pe abordarea filosofică propusă de Theodor Adorno şi pe abordarea istorică propusă de Simon Sebag Montefiore. Fiind transpusă în contextul intereselor româneşti. Nu înseamnă recurs la teoria conspiraţiei dacă afirmi că epoca fanariotă a reprezentat pentru noi un risc de signatură, un risc idiosincratic şi un risc sistemic. Epoca fanariotă la noi coincide în timp cu Epoca Luminilor din Occident pe care noi am pierdut-o. Trebuie să mai spunem un adevăr. Anumite forţe intelectuale din Epoca Luminilor au impus o direcţie de evoluţie politică Rusiei din secolele XVIII, XIX, XX şi XXI. Când studiem Epoca Luminilor recunoaştem că destinul nostru ca români a fost influenţat pozitiv de ideologia lui Condillac, dar prea adesea uităm că a fost influenţat negativ de ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon. Aceasta desfiinţa conceptul geopolitic Romania, concept creat în primele patru veacuri ale erei creştine. În legitimarea conceptului geopolitic Romania, teologia politică a Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare a jucat un rol covârşitor. Teologia politică a Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare a fost este complet neglijată, obliterată, de ideologia rusească a lui Nicolai Karamzin, continuator de facto a stilului Gibbon denigrator de Romania. Admiraţia lui Karamzin faţă de Gibbon arată, –zic eu în oblocviu–, încadrarea ideologiilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon şi Karamzin în dialogismul promovat de literatul rus Mihail Bahtin. De altminteri, cred că este şi o buclă de reacţie „cibernetică” aici : Crezul literatului Mihail Bahtin a fost puternic modelat de ideologia lui Nicolai Karamzin. Bahtin însuşi percepea subliminal această identitate ideologică între sinele său şi Karamzin. Pentru a se disculpa într-un fel, –nu faţă de lumea exterioară ci faţă de sine însuşi–, Mihail Bahtin creează conceptul de polifonie a ideologiilor diverse prezente în acelaşi narativ. Reamintesc că ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon a înlocuit Romania cu Bysance, împotriva unei vechi tradiţii istorice reamintită în anul 1095 la Clermont, în Occitania, acea parte din Occidentul Europei unde exista încă o conştiinţă publică vie a apartenenţei la Romania. Bazându-se pe asemănări între cuvintele româneşti şi cuvintele provansale, Şerban Cioculescu bănuia o continuitate lingvistică neolatină din România până în Languedoc. Se cunosc prea bine definiţiile cele mai comune date Iluminismului, anume că acesta este o replică propusă barocului, şi că Iluminismul încearcă să înlăture „dogmele religioase”. Nu spunem că aceste definiţii sunt „comunistoide”. Însă triada iluminiştilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon fără îndoială că exagerează pedalând pe aceste definiţii anti-religioase. Termenul Bysance este un anacronism, termenul Romania este cel adevărat. Contra Reforma punea un accent deosebit pe construcţia barocă. În arhitectură, dar şi în geopolitică. Mişcarea de Contra Reformă ne restituie Romania, este drept că în varianta Neoacquistica şi dintr-o Pohtă a Voievodului Mihai. În şcoala noastră-i studiată prea puţin Contra Reforma, motivul fiind acela că noi sîntem un popor ortodox, ceea ce-i foarte adevărat. Dar nu trebuie să uităm că în mişcarea de Contra Reformă, papa de la Roma acţiona totodată ca Patriarh al Apusului, un patriarh ale cărui drepturi şi obligaţii fuseseră gravate în memoria creştinismului ca lege ecleziastică în secolul V de către centrul Bisericii Universale.
Titus Filipas
Etichete: Destutt de Tracy, Epoca Luminilor, Ideologia Şcolilor Centrale, Ioan Eliade Rădulescu, Limba Română, Miron Costin, Nova Roma, Petrache Poenaru, principiul identităţii, Romania Neoacquistica, Romania Orientală, România, Titus Filipas
