Entropia

„Deşeurile îşi ştiu locul ! Tu îl ştii ? Reciclează ! Romprest! Grija pentru tot ce te înconjoară !” Este textul care însoţeşte un video de reclamă. Problema este că-i de o stupiditate cumplită. Textul acesta scoate limba română din civilizaţia lumii. Este un text scris de personaje „legume” care se adresează unei „audienţe” alcătuită din „legume”. Aprecierea lui Jeremy Bentham despre noi este încă valabilă ! Cel puţin aşa s-ar părea. Aceasta este o reclamă prezentată de Antena 3 pentru firma Romprest. O firmă care, printre altele, sifonează bani de la Poşta Română. Bani care merg pentru capitaliştii PDL. Sunt bani pentru partidul portocaliu. Nu-i vorba atât despre bani, ca fapt supărător. Ci despre o cultură PDL a ignoranţei în numele neoliberalismului.
Titus Filipas

Costurile tranzacţionale şi PIB-ul

Toată propaganda făcută de postul de radio Europa Liberă a fost intenţionată să demonstreze că în Occident ar fi existat acel capitalism ideal caracterizat printr-o economie de piaţă perfectă şi pură. Când, după loviluţie, am încercat să traspunem noi acest tip de economie şi în România, am constatat că noile reguli economice nu ne dau o economie de competiţie perfectă şi pură. Au fost imediat învinuiţi, –şi de către detractori din interiorul ţării, şi din exterior–, autohtonii, rumânii, miticii dâmboviţeni. În realitate, economia din Occident nu avea caracteristica de a fi economie de competiţie perfectă şi pură. Chiar în anul 1989, Occidentul intrase în recesiune economică. Soluţia lor ? Revoluţiile din răsăritul european comunist. Pe bogăţiile ţărilor foste comuniste se putea acţiona predatorial. România a fost exploatată cel mai mult. O ţară bogată pe care predatorii au dorit s-o sfâşie. Au dispărut şapte milioane de oameni din ţară. În numele lor vor veni voturi în plicuri, un milion. Predictibil, voturi pentru guvernarea care suge ultimele picături de sânge din corpul României livide. Iată acum descris de mine şi un aspect pozitiv al tiraniei lui Nicolae Ceauşescu. Într-o economie de competiţie perfectă şi pură, costurile tranzacţionale sunt nule. Dar costurile tranzacţionale pot să fie reduse şi prin organizaţii economice puternice, vezi teoria lui Ronald Coase. Regimul lui Nicolae Ceauşescu a creat organizaţii economice cu disciplină puternică (organizaţii lăudate de economistul Nicolae Georgescu-Roegen, din motivul că ele realizau costuri tranzacţionale quasi-nule). Această situaţie de reducere considerabilă a costurilor tranzacţionale în economia României a dat o viteză remarcabilă de creştere a PIB-ului României.
Titus Filipas

Care ar trebui să fie baza doctrinară economică pentru Legea turismului?

Afirm categoric că baza ar trebui să fie postularea, adoptarea, asertarea funcţiei de producţie pentru industria turismului. Am spus, –pe un fir mai vechi–, că principala caracteristică a funcţiei de producţie, –aceasta luată din doctrina economică standard şi larg acceptată a funcţiei de producţie–, este aceea că funcţia de producţie trebuie să includă, şi să redea, proprietatea esenţială a creşterii întru eficienţă, proprietate denumită „realizarea economiilor de scală”. Cel puţin aceasta este teoria economică pe care o accept eu, şi după regulile căreia îmi orientez ei judecăţile de valoare în deciziile mele. Însă, mai ziceam recent că guvernarea FMI asupra noastră ne forţează să ne scufundăm, să fie scufundată întreaga ţară, abulic, într-un univers schizofrenic. Luciditatea liderilor din USL ar trebui să fie îndestulătoare numai atunci când ei văd în mod clar unde-i cumpăna apelor. Iar puterea şi opoziţia se află, –ori ar trebui să fie–, pe doi versanţi diferiţi. De ce vorbesc eu despre universul schizofrenic FMI ? Pentru că baza economică doctrinară a FMI exclude categoric chiar din start luarea în considerare a factorului „economie de scală” pentru realizarea eficienţei muncii într-o ţară. Să spunem franc, experţii de la FMI au limbaj dublu : pe de o parte vorbesc despre creşterea economică, iar pe de altă parte exclud chiar elementele care mijlocesc o creştere economică. În acest sens afirm eu că oamenii de la FMI ne impun să trăim într-un univers schizofrenic. Nu-i mai puţin adevărat că politicienii PDL de frunte se mişcă precum peştii în apă în acest univers. Eu trăiesc cu neplăcuta impresie că în dezbaterile parlamentare de acum privind Legea turismului, parlamentarii Puterii şi ai Opoziţiei sunt foarte bine conectaţi între ei. Totodată, în privinţa dezvoltării Noii Economii în România, parlamentarii Puterii şi ai Opoziţiei, –toţi reprezentând Leviatanul hobbes-ian în diverse ipostaze–, sunt totalmente deconectaţi de la universalismul cultural şi de la înţelegerea corectă a evoluţiei lumii întru minimalismul entropic, aşa cum ne predica marele economist român Nicolae Georgescu-Roegen. Dar cine-l ascultă, cine-l citeşte, în România ? Vorbesc despre factorii decidenţi.
Titus Filipas

Lumea schizofrenică pe care o creează intervenţia FMI

Din punctul de vedere al doctrinelor economice aplicate, o ţară aflată sub tutela FMI trăieşte în lumea schizofrenică pe care o creează artificial intervenţia acestei instituţii. În doctrina economică neoclasică a FMI nu se admit mecanismele de feed-back pozitiv care să permită creşterea unei economii naţionale. Astfel, o ţară ghidată de FMI ajunge să fie o ţară terminată. De exemplu, România a luat 40 de miliarde euro ca împrumut cu dobândă. Şi nu se vede absolut deloc ce creştere economică au impulsionat aceşti bani. Pentru a explica absenţa creşterii economice, experţii de la FMI dau vina pe corupţie. Bineînţeles, există corupţie. Dar vina principală pentru blocarea creşterii economice se află chiar în doctrina FMI. Atunci când, doctrinar, nu urmăreşti să obţii un feed-back pozitiv, banii luaţi de ţară merg spre amplificarea corupţiei. Una dintre modalităţile de ascundere a corupţiei oficiale este camuflarea fluxurilor de bani cheltuiţi inutil sub eticheta de „investiţii în infrastructură”. Atunci când intervine şi majoritatea din parlamentul României pentru a vota cheltuirea banilor împrumutaţi de ţară printr-o lege pentru „investiţiile din infrastructură”, datoria suverană a ţării şi corupţia cresc inexorabil în tandem. Despre o asemenea lege vreau să vorbesc. Ea a fost propusă de Sulfina Barbu. „Legea turismului ar putea fi adoptată în toamnă”, le-a comunicat Sulfina Barbu ziariştilor http://www.mediafax.ro/politic/sulfina-barbu-legea-turismului-ar-putea-fi-adoptata-in-toamna-8564298/ . “În primul rând, finantarea lucrarilor de infrastructura cu prioritate de Guvern prin MDRT este o prevedere din aceasta lege si elaborarea metodologiilor pentru toate tipurile de obiective turistice, care astazi vedem ca nu sunt reglementate, ma refer aici inclusiv la monumentele istorice, la obiectivele turistice în care avem resurse cu caracter terapeutic si la multe alte obiective. De asemenea, în privinta colaborarii dintre autoritatile centrale si autoritatile locale, am prevazut ca toate metodologiile, toate avizele si absolut toate proiectele se elaboreaza de catre autoritatile centrale în colaborare cu autoritatile locale altfel nu cred ca cineva poate sa dezvolte turismul în România de unul singur, nici operatorii nu pot sa o faca singuri fara reglementari clare, nici autoritatile centrale si locale nu pot sa faca fara operatori puternici.” Deci „Legea turismului” orientează în mod clar fluxul de bani luaţi de România cu împrumut (cu dobândă) către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Sulfina Barbu face o confesiune suavă despre nişte „operatori puternici” care intervin la cheltuirea banilor pentru „investiţiile din infrastructură”. Am spus de multe ori că trebuie să ne luăm după „cei vechi”. Opinia mea este aceea că trebuie să urmăm şcoala „economiştilor liberali optimişti” în viziunea despre cerere şi ofertă : Legea cererii pe piaţă se bazează pe teoria utilităţii, iar legea ofertei se bazează pe teoria privitoare la costurile de producţie şi pe legea lui Say I-ul (pe care, instinctual, o respecta şi Steve Jobs). Iar întreprinderea Microsoft la începuturile sale de creştere intensă s-a conformat (dar aceasta s-a întâmplat spontan) în respectarea teoriei utilităţii pentru legea cererii pe piaţă. Mai precis, existenţa şi impunerea unor standarde a favorizat creşterea firmei Microsoft. Problema pentru Sulfina Barbu, dar şi pentru noi toţi, este aceea că deşi proiectul Legii turismului a „prevăzut ca toate metodologiile, toate avizele şi absolut toate proiectele se elaborează de către autorităţile centrale în colaborare cu autoritatile locale”, legislatorii au uitat să ia în considerare standardele inernaţionale în domeniu. Standardele pentru Noua Economie.
Acum România este integrată în Uniunea Europeană. Dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’): o chestiune ambientală ; o chestiune economică ;o chestiune socială. Comisia Brundtland a definit ‚dezvoltarea durabilă’ drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’). Iar pentru „chestiunea ambientală” există nişte standarde internaţionale care trebuie să fie respectate în economia de piaţă. În România actuală nu se cunoaşte acest set de standarde pentru „chestiunea ambientală”. Ar fi deosebit de util pentru România ca Legea turismului să cuprindă şi articole care se referă în mod expres la necesarele standarde (ele sunt incluse în grupul mai larg de standarde ISO 14000, unde zerourile din sufix sunt înlocuite cu diverse alte cifre care trimit la texte internaţionale clare şi explicite). Respectarea acestor standarde să fie impusă „operatorilor puternici” prin noua Lege a turismului. Legea să prevadă şi pedepse cuvenite pentru „operatorii puternici” care nu respectă, în România, standardele internaţionale din „chestiunea ambientală”.
Titus Filipas

Profesor de limba română în respublika Moldova

Am vrut să vedem ce are de spus o profesoară de limba română la un liceu cu predare în limba rusă din capitală http://www.timpul.md/articol/sa-vorbim-cu-rusii-nostri-doar-in-romana%E2%80%A6–25702.html
. La cerinţa profesoarei, am păstrat anonimatul dumneaei, astfel ca să nu aibă de suferit activitatea ei profesională. Timp de un sfert de secol, doamna profesoară i-a învăţat pe ruşii de la noi limba şi literatura română şi, precum susţine chiar ea, a încercat întotdeauna nu doar să-i înveţe limba noastră maternă, ci să-i educe şi să-i formeze ca oameni ai acestui pământ.
+Din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, elevii ruşi învaţă româna de patru ori pe săptămână, dar sunt cazuri în care ajung la examenul de maturitate şi nu ştiu nimic! S-a format un sistem întreg în toate şcolile din Moldova, unde profesorii sunt îndemnaţi de directori şi de părinţi să ajute elevii la examene, pentru a salva imaginea şi cinstea liceului. Profesorii scriu şi transmit teste întregi elevilor. Oare e normal aşa? E clar că undeva se câştigă mulţi bani. Chiar am fost certată de unele colege că nu vreau să particip la examene şi să ajut copiii. Elevii ruşi nu vor învăţa româna atâta timp cât există corupţie la tot pasul, cât se plătesc bani chiar şi pentru o notă de cinci. Elevul ştie că scapă, chiar dacă nu învaţă… / – Oare numai corupţia e de vină atunci când elevii ruşi nu vor să înveţe limba română?/- Bineînţeles că nu. Tineretul din ziua de azi – mă refer nu numai la ruşi – a încetat să muncească, să înveţe. În şcoala în care lucrez eu, într-o clasă de treizeci de elevi, doar zece învaţă bine. De obicei, cei care învaţă la celelalte obiecte nu resping total limba română. Iar tinerii ruşi nici nu sunt motivaţi să înveţe limba, deoarece pot să ocupe un post de muncă fără să ştie limba de stat. În acest caz, de ce ar trebui să facă un efort în plus? Noi, moldovenii, suntem un popor foarte tolerant, încercăm să nu ofensăm pe nimeni, iar ei se folosesc de aceasta. /

- Aveţi în experienţa dumneavoastră exemple în care elevi ruşi au învăţat foarte bine limba română, care erau îndrăgostiţi de această limbă?/- Vreau să vă spun că la noi, în şcoala rusă, elevii învaţă aceleaşi fragmente de opere ca şi elevii moldoveni. Dar elevii mei – şi asta o zic fără să le iau apărarea – chiar dacă au note de şase la limba română, ei niciodată nu vor spune că, bunăoară, Ion Druţă a scris poveşti sau „Somnoroase păsărele”, cum se întâmplă în cazul unor elevi moldoveni. Ai mei nu învaţă româna ştiind că nu vor avea probleme în societate. În plus, majoritatea posturilor tv şi de radio de la noi sunt în limba rusă, ceea ce le favorizează neglijarea limbii române.
/
- Aţi observat vreodată o schimbare de atitudine a elevilor ruşi faţă de limba română ca disciplină de studiu? / – A fost un avânt în anii ’89, atunci când a fost proclamată limba româna ca limbă de stat. În acea perioadă se făceau lecţii suplimentare, părinţii erau interesaţi ca copiii lor să studieze româna. Am avut o clasă în care toţi copiii proveneau din familii în care se vorbea doar ruseşte, dar care a ajuns o promoţie foarte bună. Erau şi persoane de 50-55 de ani care făceau ore de română, pentru că voiau să-şi păstreze locul de muncă. Dar de câţiva ani a început un declin şi nimeni din ruşii maturi nu mai învaţă limba română. 

- Mai mulţi susţin că nivelul de predare a limbii române în şcolile ruse este inferior faţă de cel din şcolile pentru moldoveni – motiv în plus pentru a-şi explica necunoaşterea limbii române…/- Aşa e. Doar e o limbă străină pentru ei. Problema e alta: copiii aceştia, dacă s-ar ciocni în realitate cu necesitatea de a vorbi în română, s-ar strădui s-o înveţe. Imaginaţi-vă că sunt câte patru ore de română pe săptămână! E mult. Dar, dacă nu o vorbesc în societate… Noi, care am învăţat la ţară limba rusă, toţi moldovenii din generaţia mea vorbesc ruseşte pentru că aşa erau structurate cerinţele statului şi ale societăţii. Nu trebuie să învinovăţim profesorii că nu predau bine limba română în şcolile ruseşti, din care cauză ruşii nu pot vorbi româna… 

- Cu ce greutăţi vă ciocniţi, ca profesoară de limba română, într-o şcoală rusă?/- În ultimul timp, deşi sunt o profesoară calmă şi nu-mi impun autoritatea, văd că vine o generaţie total diferită, fără respect faţă de profesor. Ei pot fi foarte obraznici, pot să-ţi spună ceva care să te lase fără replică. /
- Cum vi se par rezultatele elevilor ruşi la examenele de limba şi literatura română, comparativ cu anii precedenţi?/- Mai mulţi elevi au luat note proaste şi eu mă bucur. Ştiţi de ce? Poate acest lucru va pune pe gânduri atât întreaga societate, cât şi pe demnitarii noştri. Iar profesorii şi directorii acestor şcoli nu trebuie să rămână complexaţi că elevii lor au luat note proaste, ci să ia rezultatul ca pe un semnal de alarmă… Important: ar trebui ca examenele pentru elevii ruşi să aibă loc şi sub formă orală, nu doar teste scrise. Proba orală e mult mai sugestivă şi arată cunoştinţele adevărate ale elevului. Trebuie să punem accentul pe comunicare. Elevii ruşi şi ruşii, în general, trebuie să vorbească, iar noi să nu-i apostrofăm atunci când comit greşeli./- Cum credeţi, ce i-ar motiva pe ruşi să înveţe limba română?/- În primul rând, trebuie să ne schimbăm noi, iar când mergem undeva – să vorbim cu ei doar în română, chiar dacă ni se răspunde în rusă. În al doilea rând, să se predea măcar un obiect-două în limba română în instituţiile de învăţământ superior. Ei trebuie să înţeleagă că pregătim specialişti pentru ţara noastră, nu pentru Rusia…+
Pentru conformitate,
Titus Filipas

În rolul unui „economist optimist”

Este şcoala economiştilor francezi din secolul XIX. Unul dintre fondatori a fost economistul liberal Destutt de Tracy. Spuneam că Ideologia sa a fost incorporată ca un acquis în doctrina Partidei Naţionale. Acum, România este integrată în Uniunea Europeană, unde economiile cele mai puternice sunt cele occidentale, în primul rând Franţa şi Germania. Cumva, un hiatus a fost acoperit în timp, prin această aderare, motivată mai ales economic. Dar mai rămâne de parcurs un arc. În iarna 1785-86, filosoful utilitarian Jeremy Bentham traversa Valahia şi Moldova, vezi http://www.jstor.org/pss/4204189  Ţări ai căror autohtoni erau sub oprimarea fanariotă. Jeremy Bentham era totuşi gata de conversaţie cu locuitorii autohtoni. Nu găseşte vreunul capabil de a purta un dialog. Iar culturnicii de acum neagă oprimarea fanariotă ! Eu ştiu din amintirile de familie, cât de săraci eram noi atunci ! În Bucureşti („oraş cu multe turnuri înclinate, Pisa are doar unul şi este celebru”, remarcă filosoful moral), Jeremy Bentham găseşte un grec capabil să discute despre filosofia lui Helvétius. Iar despre locuitorii autohtoni din Valahia şi Moldova, Jeremy Bentham va scrie ulterior că erau nişte „legume” („vegetables”). În prima jumătate a secolului XIX, incorporarea ideologiei primare a lui Destutt de Tracy, ca un acquis în ideologia naţionalismului românesc, a permis locuitorilor autohtoni să depăşească stadiul de „legume” în discursul lor. Dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează şi un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare exclusiv centrată pe starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant, înseamnă o simplificare excesivă şi o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’.
În realitate, sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite şi ‚principiile Brundtland’):
- o chestiune ambientală ;
- o chestiune economică ;
- o chestiune socială.
Raportul Brundtland defineşte “dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlineşte necesităţile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi.” Formularea exactă în limba engleză este : “Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs.” Comisia Gro Harlem Brundtland a definit ‚dezvoltarea durabilă’ drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanţă triplă’ (‚the triple bottom line’). Sigur, pentru românii de acum rămâne un lung hiatus de completat între „cele noi” (iar aici vorbesc despre Noua Economie, care trebuie să se dezvolte respectând principiile Brundtland) şi „cele vechi” (ele sunt multe, dar mă refer doar la „abordarea optimistă” în economia de piaţă). Cred că teoria utilităţii, definitorie pentru cererea pe piaţă, nu s-a consumat în rosturile ei. De altminteri am vorbit pe un fir precedent despre legea cererii şi ofertei în doctrina economiştilor optimişti. Nu ne-a influenţat numai pe noi. Încerc de exemplu să văd cum se aplică ideile celor vechi (Say şi Condillac) la două mari corporaţii americane. Dacă ne uităm la succesul corporaţiei Apple, vedem că managementul lui Steve Jobs a respectat fidel „legea debuşeurilor” – a lui Say. Iar Bill Gates, la începuturile firmei sale, a avut succesul enorm Microsoft pe piaţă pentru că a respectat nişte standarde, la care se referă şi teoria utilităţii. Sigur, n-am să spun că Bill Gates l-a citit pe Bonnot de Condillac, dar „ideile merg în lume”. Strict în acest context de interpretare a legilor fundamentale pentru economia de piaţă, îndrăznim a spune că ar fi mult mai adecvat să numim Ministerul Distrugerii, instituţia pe care o conduce Elena Udrea. Denunţ aici dezastrul ecologic pe care Elena Udrea l-a ordonat în Rarău, Retezat şi Domogled. Elena Udrea a încălcat nişte standarde! Pe care le cere Noua Economie.
Titus Filipas

Cocoșul de Horezu

+ [...]o femeie de vreo 60 de ani, din Țara Moților, povestind într-un reportaj vizibil pe Youtube, despre ocupațiile sale casnice, folosea verbul «a tisa», la imperfect, «tisam cânepa», cu sensul de a țese. Francezii zic și acum tisser= a țese. Relicvat latin, în Apuseni evident, nu influența cultă a latinismului, în acest ținut izolat. În fine, ca să pun tot tacâmul, am identificat în cocoșul de pe ceramica de la Horezu o străveche simbolistică greacă. Ca ilustrație a ipotezei, reproduc o monedă greacă dintr-un vechi tratat de numismatică german. http://2.bp.blogspot.com/-HCFPmrlK1_E/TjfzEYZdFPI/AAAAAAAABq0/8sCO5FPwaUQ/s1600/Himera+Cocos+Horezu+38.jpg  + Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.com/2011/08/in-tara-dacilor-printre-nori-prihodiste.html
Titus Filipas

Principiile cererii şi ofertei

Şcoala „economiştilor liberali optimişti” din Paris a fost fondată de ideologii Destutt de Tracy şi Jean-Baptiste Say (îi putem zice şi Say I-ul). Şcoala de economie liberală din Paris a funcţionat pe tot parcursul secolului XIX. Asigurând prosperitatea Franţei. Naţional-liberalii români i-au adoptat cu entuziasm doctrinele, şi le-au aplicat. Care-i sunt principiile ? Dincolo de normele de conduită liberală “Laissez faire, laissez passer!” pentru producţie şi comerţ, Say I-ul a reuşit să impună următoarea viziune franco-scoţiană despre cerere şi ofertă : Legea cererii pe piaţă se bazează pe teoria utilităţii dezvoltată de abatele Bonnot de Condillac, iar legea ofertei se bazează pe teoria filosofului politic moral Adam Smith privitoare la costurile de producţie.
Titus Filipas

Eugen Ionescu, o poezie

Domnul Adrian Năstase a publicat-o pe blogul său : +Răsfoind, la Cornu, diverse publicaţii din perioada inter-belică, am găsit în Revista literară a Colegiului Sf. Sava (anul 2, nr.1, din 8 aprilie 1928) o poezie semnată de Eugen Ionescu. Plecat de foarte tânăr în Franţa, cu părinţii, Eugen Ionescu se întoarce în ţară, cu tatăl său, în 1924, şi îşi continuă studiile, pentru o vreme, la Colegiul Sf. Sava. Sigur, textul trebuie citit în contextul perioadei complicate de viaţă prin care trecea autorul dar şi în funcţie de o anumită tonalitate a poeziei vremii.+
„Păpuşa/ Păpuşa cumpărată de anul nou trecut/Într-un ungher acuma este părăsită/Din ochii ei de sticlă, lacrime nu curg/Pe obrăjorii roz, de porţelan vopsit./Nici sânge nu tâşneşte din nasul fără vârf/Nici din ciuntita mână cicatrizată alb./N-o face să scânceasca nici frigul ascuţit/Deşi prin sdrenţe ude, uşor pătrunde gerul./Păpuşa părăsită sortită-i să nu plângă :/Pe buze îi înghiaţă un zâmbet incolor. +
Poezia lui Eugen Ionescu este o mărturie antropologică. Este o poezie despre un artefact uzat, un artefact părăduit. Şi trebuie să privim generic artefactul acesta, într-o anvergură long-haul, adică pe întregul său ciclu de viaţă. Poate nu era fabricată după război, ci înainte de război, deci în Belle Époque. În primul război mondial s-a produs o hecatombă de vieţi tinere, soldaţi morţi în tranşee ori în atacuri fulgerătoare. Pentru bărbaţii morţi, acum se înălţau monumente. Dar muriseră şi multe femei. Pentru ele (exceptând cazul Ecaterina Teodoroiu) nu se pregăteau monumente. După cum rămăseseră şi foarte multe văduve cărora le secase plânsul. Îl văd aici pe viitorul dramaturg al teatrului absurd exprimând o atitudine aproape feministă.
Titus Filipas

Domnul Roger Pilon de la Institutul Cato

(mai precis, Centrul de Studii Constituţionale al acestuia) publică la http://www.cato-at-liberty.org/were-in-this-for-the-long-haul/: „It took 80 years for John Locke’s ideas about liberty to find their way into the Declaration of Independence.” Se spun vorbe „prea mari” ? Bun, atunci trebuie să spunem şi noi. Mai ales că sintagma long-haul invită, în acest context, la o lungă călătorie în timp. Însă domnul Roger Pilon nu-i singular în comentarea dezbaterilor care au loc pentru ridicarea plafonului datoriei americane (fără de care, se estimează, nu doar America s-ar prăbuşi economiceşte, dar Apocalipsa ar începe pentru întreaga lume). Şi de foarte multe ori conceptele fundamentale, despre care se asertează că ar putea salva America şi Lumea, sunt căutate în secolul XVIII. În România de oarecum mai aproape, îmi amintesc de conţinutul unui articol citit în ziarul Scânteia pe vremuri (când Silviu Brucan era redactor). În limbaj soft se propaga disuasiv ideea că românii nu ar trebui să fie preocupaţi de evenimentele care s-au petrecut în Epoca Luminilor. Articolul respectiv a stârnit interesul meu constant faţă de tot ceea ce s-a întâmplat în secolul XVIII şi ne-a putut afecta interesele noastre pe anvergură long-haul (nu doar în timp, ci şi în spaţiu). Nu spun că aş fi eu primul român cu asemenea preocupări culturale. Au fost scrise multe cărţi româneşti pe tema aceasta. Toate arse la 1948 prin acţiunea alogeno-cominterniştilor, atunci raportori pentru Moscova în acţiunea de bolşevizare a ţării noastre. Nu pot să nu îmi exprim uimirea când constat că familiile acelea de alogeno-cominternişti sunt şi acum la putere! Arderea cărţilor ideologice româneşti a fost iniţiată de Lioncik Tismineţki în 1948, la întoarcerea lui din Basarabia, unde experimentase cu succes procesul, punând astfel baze solide pentru transformarea acestei provincii româneşti în ceea ce se cheamă acum respublika Moldova. Şi, îmi mărturisesc incomensurabila surpriză, fiul acelui Lioncik Tismineţki se numeşte Vladimir Tismăneanu şi el este managerul desemnat oficial de către preşedintele Traian Băsescu să gestioneze problemele luptei împotriva comunismului în România ! La 1948, Lioncik Tismineţki a fost secondat în arderea cărţilor ideologice anti-comuniste, –şi toată literatura din bibliotecile publice ori ale şcolilor era anti-comunistă!–, de către alogeno-cominternistul Valter Roman. Iar fiul său, „revoluţionarul” Petre Roman, a fost şeful primului guvern după 22 decembrie 1989. Faptele acestea sunt provocatoare. Dar unii estimează că tocmai scrisul meu despre ele devine „provocator” şi „periculos” (am citat un comentariu ostil). Deci era vorba, în textul juristului constituţional Roger Pilon, despre influenţa filosofului John Locke asupra Declaraţiei de Independenţă a Americii. La noi, –după câte ştiu eu–, primele fragmente din scrierile lui John Locke erau traduse pe româneşte de Ion Ghica (fiind vorba despre textele de economie politică ale lui John Locke). Însă John Locke s-a ocupat şi de educaţie. Este un fapt mai puţin cunoscut de noi că textele sale despre educaţie au fost traduse pe româneşte de poetul George Coşbuc. Posibil, după nişte variante în limba germană (care, în principiu, erau la fel de bune ca şi originalul!). Traducerile româneşti erau publicate în Vechiul Regat, în acea scurtă perioadă de cumpănire şi de reflecţie la noi, o perioadă dintre Belle Époque şi intrarea României în primul război mondial. În fine, influenţa originară asupra ideologiei româneşti, asupra liberalismului românesc, nu vine chiar de la scoţianul John Locke, ci de la francezul Bonnot de Condillac. Care, este adevărat, îl tradusese pe John Locke în franţuzeşte. Iar cărţile educaţionale scrise de Condillac pentru Micul Prinţ (infantele de Parma) erau folosite ca bibliografie necesară la şcoala de la Sfântu Sava pentru educarea „pruncilor români”. Însă vorbeam, ca şi Roger Pilon, despre Declaraţia de Independenţă a Americii, nu ? Şi despre evenimente însoţitoare ei pe o scală de timp long-haul. Ştim bine că Părinţii Fondatori ai Independenţei Americii au fost influenţaţi de Iluminismul european. Deci este necesar să privim şi către Europa. Declaraţia de Independenţă a Americii a fost proclamată de Congres la data de 4 iulie 1776. Ce condiţii americane şi europene au permis-o ? Mă amestec eu neîngăduit în istoria situaţionistă americană cu asemenea analize ideologice ? Dar să vedeţi ce glume a putut scrie despre istoria noastră domnul Keith Hitchins, profesor la Urbana University! Lizibile în cartea Românii, 1774 -1866, tradusă de editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu. Recomandată în programa şcolară de istorie la noi. Keith Hitchins continuă de facto ideologia anti- românească şi ideologia pro-Rusia structurată de către ilustrissimul Voltaire. Pe bună dreptate criticat în secolul XIX, –desigur, la noi–, de Grigore Alexandrescu. Cine mai ştie despre acel Grigore Alexandrescu în prezentul tsunami de anti- românism ? Bizar, însă caracteristic pentru această epocă de anti- românism, domnul Keith Hitchins a devenit din anul 1991 membru de onoare al Academiei Române ! În primul rând, să spunem, profesorul Keith Hitchins interpretează în spiritul ideologiei panslaviste şi pro-Rusia consecinţele tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774. Chiar şi alegerea titlului cărţii mai sus citate infuzează subliminal ideea că tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 ar fi avut un rol pozitiv asupra dezvoltării României. Cei care, aici pe blog, sunt asociaţi prin diverse interese cu editura Humanitas, atacă direct sau prin interpuşi tot ceea ce spun eu despre rolul negativ al tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 asupra istoriei româneşti. Mă simt dator faţă de profesorii mei reacţionari de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova să spun toate acestea. Ei m-au învăţat ideologie naţionalistă românească, ei m-au învăţat ideologie anti-comunistă, şi tot ei m-au învăţat ideologie anti-panslavistă. Motivat de învăţătura lor românească, nu pot înghiţi mormanul de intellectual garbage aflat în Raportul Tismăneanu. Raport prezentat totuşi de către preşedintele Traian Băsescu ca fiind „un studiu ştiinţific” . Am mai vorbit, aici pe blog, despre abordarea realmente ştiinţifică pe care o fac istoriografii de Oxford. Includ în abordare şi cărţile de istorie publicate la Oxford University Press. Chiar dacă unii dintre autori nu sunt profesori la Oxford University. Însă, evident, referenţii cărţilor au fost istorici de la Oxford University. Una dintre aceste cărţi (publicată în 1994) se cheamă „The Transformation of European Politics 1763-1848” şi a fost scrisă de Paul W. Schroeder. Ce semnificaţie are „anul 1763” din titlul cărţii respective ? Este un înţeles adânc acolo. Dar care, datorită activităţii ziariştilor comunişti de la Scânteia, ori datorită intoxicării spiritelor produsă de Raportul Tismăneanu, nouă, românilor, cel mai adesea ne scapă. Ei bine, 1763 este anul semnării Păcii de la Paris prin care se termina primul război mondial. Ştiu, ideea comună este aceea că „primul război mondial” ar fi avut loc în secolul XIX. Sînt de acord că numele oficializat pentru războiul implicând multe naţiuni între 1914 şi 1918 este acela de „primul război mondial”. Oficial, războiul care s-a încheiat prin pacea de la Paris din anul 1763 nu s-a numit vreodată „război mondial” ! De fapt a avut nume diferite chiar pe cele două continente care desenează malurile Atlanticului de Nord. Astfel, în Europa el s-a numit Războiul de şapte ani ; iar în America, el a fost, şi este ştiut, drept Războiul cu francezii şi pieile roşii (indienii). Dacă, după istoricul Paul W. Schroeder, anul 1763 a fost un an de articulaţie între două capitole majore şi distincte din istoria lumii, trebuie să admitem că şi Keith Hitchins are într-o anumită măsură dreptate : Anul 1774 a fost decisiv nu doar pentru istoria Europei, ci şi pentru istoria Americii (chiar dacă profesorul Keith Hitchins nu ne spune nimic despre aşa ceva). Comentam că iluminiştii Europei sunt conectaţi cu ideologia Părinţilor Fondatori americani. Însă trebuie să remarcăm faptul că Proclamaţia Americană din 4 iulie 1776 se producea în siajul altor evenimente de pe acel continent : 1/ „the Boston Tea Party” din 1773, adică afirmarea luptei pentru „legătura între impozitare şi reprezentare” ; 2 / formarea Congreselor Provinciale la 1774 în statele foste colonii englezeşti nord –americane ; 3/ începerea războiului revoluţionar american în anul 1775. La fel cum există o legătură organică între sfârştul primului război mondial din secolul XIX şi începutul celui de al doilea război mondial, la fel trebuie să interpretăm evenimentele care au loc după anul 1763, într-un context mondializat. Din cauza aceasta, spunem noi, Revoluţia Americană din secolul XVIII trebuie să fie conectată cu mişcarea politică de lobby iluminist, în principal voltairian, din Europa. Iluminismul este de obicei asociat Viziunii despre Progres în lume. Eu tind să adopt punctul de vedere românesc exprimat de Grigore Alexandrescu : Acea Viziune voltairiană despre Progres în lume era totalmente contrară intereselor noastre, sprijinite pe Teologia Politică a Sfinţilor Părinţi Ierarhi. Să nu credeţi că Grigore Alexandrescu şi cu mine sîntem singulari în condamnarea lui Voltaire. Consecinţele păcii de la 1763 sunt resimţite negativ şi acum. În Războiul de şapte ani, Voltaire evalua depreciativ colonia franceză Canada : „Quelques arpents de neige.” Astfel, prin pacea din 1763, Franţa pierdea definitiv Canada şi posesia teritoriului vast dintre fluviul Mississippi şi Munţii Apalaşi. Practic, jumătate din La Nouvelle France era pierdută. Tot prin pacea de la 1763 se încheie şi războaiele carnatice. Adică războaiele franco-britanice pentru stăpânirea Indiei. Însă aici nu mai erau pierderi, ci câştiguri. Acest schimb (trade-off), acceptat prea uşor de francezi, îi va lăsa prudenţi şi gânditori pe britanici. Printre altele, Franţa recâştiga atunci Coasta de Azur a Orientului, un teritoriu aflat la Golful Bengal şi având capitala în oraşul Pondichery. În luptele de la 1761 britanicii ocupaseră Pondichery, îl făcuseră una cu pământul. Francezii îl vor reface şi mai frumos. După 1763 Britania rămâne încarcerată în teama că Franţa va încerca să creeze un drum mai facil către provinciile sale indiene orientale. Ceea ce nu era departe de adevăr, însă campania va începe târziu şi va eşua lamentabil prin campania lui Napoleon în Egipt, văzută atunci doar ca o primă etapă în drumul spre India. Dar mai erau şi alte drumuri potenţiale, nu-i aşa? De exemplu un drum pe uscat, facilitat cumva de o capitulaţie a Imperiului Otoman ; tradiţia acelor tratative cu turcii era veche, încă de pe vremea lui François Premier. Un posibil culoar de invazie franceză spre India ar fost prin teritoriul nord-pontic străbătut de rîul Don, marcajul pentru antica frontieră convenţională între Europa şi Asia. Interesul cancelarului francez din pacea de treizeci de ani, vorbesc aici despre cancelarul de Fleury, a facilitat Capitulaţia de la 1740 prin care principatului Moldova i se recunoştea ca fiind legitimă frontiera răsăriteană pe Bugul Pontic. Tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 suspenda Capitulaţia de la 1740 şi dădea Rusiei nordice tot spaţiul nord-pontic. Rusia va construi acolo NovoRossiia/ Rusia Meridională. Convenea intereselor britanice de atunci. Dar atenţia Britaniei spre Eurasia va facilita independenţa coloniilor nord-americane. Vezi şi http://nastase.wordpress.com/2011/07/31/eugen-ionescu-o-poezie-din-tinerete/  
Titus Filipas