Reflecţiile ce urmează sunt provocate de un punct dintr-un articol recent al economistului Amartya Sen, născut în anul 1933 într-o familie Bengali, şi actualemente profesor la Harvard. Articolul este publicat şi comentat de marile ziare europene, de exemplu http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/jun/22/euro-europes-democracy-rating-agencies şi http://www.lemonde.fr/idees/article/2011/07/02/l-euro-fait-tomber-l-europe_1543995_3232.html#ens_id=1508090 . Reamintesc faptul că domnul Amartya Sen a primit Nobelul pentru economia politică în anul 1998. Fiind recompensate meritele sale în studierea economiei politice a bunăstării (the welfare economics) şi abordările sale privind chestiunea alegerilor sociale (social choice theory), cu alte cuvinte chestiunea construcţiei alegerilor de valoare pentru o comunitate/colectivitate. Se ştie că în aceste condiţii apare dificultatea agregării judecăţilor/alegerilor de valoare individuale într-o judecată/alegere de valoare colectivă. Cercetările domnului Amartya Sen au relevat aşa-numitul „Paradox Liberal” în teoria judecăţilor/alegerilor de valoare colective. Nu sînt chiar off topic vorbind despre acestea. Pentru că sîntem pe un fir despre ecologism în politică. Voi fi strident, neconcordant, cu liderii ecologişti români (în general fripturişti incompetenţi precum Lificiu, Sulfina Barbu, Liviu Mihaiu, ori doar incompetenţi cu tendinţă şi amprentă ecologică mare, precum Dragoş Bucurenci). Subliniez că abordarea ştiinţifică este aceea care leagă ecologismul de economia politică. Aici este necesar a spune că teorema Sen a liberalismului minimal permite o tratare strict raţională a externalităţilor negative. Amintite încă în teoria economică liberală a lui Destutt de Tracy, cel care a inventat şi cuvântul „industrialism”. Dacă ideologia lui Destutt de Tracy a permis „pruncilor români” sau „băieţilor” construirea ideologiei naţionalismului românesc într-o primă modernitate europeană, perioada Nicolae Ceauşescu ne-a plasat înttr-o profundă incompatibilitate cu ideologia naţionalismului românesc. De asemenea într-o incompatibilitate cu babouvismul ori comunismul trădărilor generoase. Infuzat în cultura română a secolului XIX prin istoricismul venind de la Jules Michelet şi Edgar Quinet. Există gradaţii nenumărate în „bonjourismul” pe care intelectualii ardeleni îl blamează acum, spunând că a dat naştere miticismului Sudist. Revin la punctul „istoricist” relevat în lectura articolului din Amartya Sen. Autorul aminteşte atracţia lui faţă de studierea Epocii Luminilor în Europa. Este aceasta o temă interesantă şi pentru intelectualii din cultura română a secolelor XIX, XX, şi XXI. Dacă „bonjourismul” Sudiştilor rumâni este atacat în prezent de către unii, puţini, dintre intelectualii bănăţeni şi ardeleni, în secolul XIX „bonjourismul” era vitriolat mai ales de junimiştii de la Iaşi. Să-l amintesc, de pildă, pe domnul Iacob Negruzzi (1842 – 1932). În „Copii de pe natură, portrete satirice în proză și versuri”, carte din 1874, acesta face un portret amuzant al bonjouristului călcând peste o greblă. Dar un paradox juminist este acela că, deşi ei veneau în istoria noastră culturală, cronologic după bonjouriştii paşoptişti, cel mai notoriu dintre junimiştii de la Iaşi, vorbesc despre criticul estetic, omul poltic, chiar moralistul politic, Titu Maiorescu, realiza prin opera lui pe planul artistic, universitar şi politic, o conexiune neaşteptată cu iluminismul scoţian din secolul XVIII. Într-adevăr, fundamentarea pentru legătura inerentă, necesară, între abordarea estetică şi filosofia politică, tipică pentru viaţa şi activitatea domnului Titu Maiorescu, a fost prima oară elaborată de către iluministul scoţian Francis Hutcheson (1694 – 1746). Nu am descoperit, cum se spune, „firul de cauzalitate”, –metafizicianul Nae Ionescu arăta, preluând o idee de la metafizicianul scoţian David Hume, cât de eluziv este acest fir!–, dar trebuie să subliniez această bizară coincidenţă culturală, pentru că din iluminismul scoţian s-a născut lumea modernă. Amartya Sen trimite şi la englezul Walter Bagehot (1826 – 1877). Autorul unei cărţi despre Constituţie, relevantă şi acum, de asemenea autorul celebrului best-seller Strada Lombardă. Dacă despre „cei treizeci de arginţi”, asociaţi trădării lui Iuda, avem din cele vechi timpuri culturale o imagine negativă, mai puţin cunoscută la noi este asocierea dintre „cei trei bizanţi” şi Strada Lombardă. „Cei trei bizanţi” erau simbolul infamei bresle a cămătarilor. Ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon asociază Bizanţul, dar cu semnificaţia respingătoare din vicleanul „bizanţ” cămătăresc, cu un arhetip fundamental din spaţiul nostru geopolitic, arhetipul Nova Roma/Romania. Ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon înlocuieşte Romania, simbol de excelenţă absolută a civilizaţiei ariene în secolele IV, V şi VI, cu „Bizanţul” tuturor actelor de trădare şi al tuturor aţiunilor cămătăreşti. Inerent, imaginea occidentalului despre corupţia din România se naşte înainte ca el să vină în România.
Titus Filipas
Etichete: Destutt de Tracy, Epoca Luminilor, Ideologia Şcolilor Centrale, Nova Roma, Romania Neoacquistica, Romania Orientală, România, Titus Filipas, Voltaire
