Comentând cedările teritoriale continue ale României din anul 1940, cedări care au urmat ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, un ideolog evreu care ştie limba română scria : +Ceea ce eu regret este că nu ne-am opus armat atunci. Ce s-ar fi putut întâmpla? Ne atacau toţi, şi probabil în 2 luni pierdeam războiul. Un guvern în exil şi o retragere controlată spre Constanţa (şi de acolo în Egipt la Comandamentul britanic) ar fi făcut din România un beligerant continuu în război chiar dacă aveam unul sau doi soldaţi pe front.+ Acelaşi ideolog îmi reproşa faptul că amintesc mereu consecinţele nefaste pentru România ale tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774. Însă datorită acelui tratat nedrept din 1774, Rusia se simţea liberă să fondeze în anul 1783 baza navală de la Sevastopol (Oraşul Stăpânului). Care la 1940 era cu totul comparabilă prin forţa ei de disuasiune cu baza navală englezească din Gibraltar. La 1940 o “retragere controlată spre Constanţa şi de acolo în Egipt la Comandamentul britanic” ar fi însemnat de facto scufundarea guvernului român pe calea exilului precum şi înecarea trupelor româneşti prin atacuri navale masive sovietice. URSS controla în mod absolut toate mişcările din Marea Neagră, prin forţele sale de la Sevastopol. Dar evaluarea ideologului evreu, cum că ar fi scăpat doar vreo “doi soldaţi” români, este foarte corectă. Este totodată şi mărturisirea ideologului despre “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.
Titus Filipas
Etichete: 1774, Basarabia, Raportul Tismăneanu, România, Titus Filipas
