O comemorare a personalităţii scriitorului Zaharia Stancu, născut la 5 octombrie 1902 în comuna Salcia, județul Teleorman, şi sfârşit din viaţă la 5 decembrie 1974, în București. În filmul Spartacus regizat de Stanley Kubrick, eroul principal exclamă către companionii sclavi pe care îi conduce pe Via Appia : “Spre cetatea romană Brundisium!”. Este vorba despre oraşul port Brindisi din provincia Apuglia. Episodul din scenariul lui Kubrick este apocrif, şi el se bazează mai mult pe o interpretare personală a filosofiei din textul Gladiatorii, scris de Arthur Koestler. Acest roman forma o trilogie împreună cu Întuneric la miezul zilei (cel mai cunoscut dintre cele trei romane), şi romanul Sosire şi plecare. Arthur Koestler îi atribuie lui Spartacus impulsul de căutare a libertăţii doar prin ipotetica influenţă a unui sclav essenian. Nu este mai puţin adevărat că Arthur Koestler intuieşte şi o înrâurire de la acest revoltat Spartacus din antichitate, până în lumea revoluţionară a secolului XX. Dar eu ţin să subliniez valorile şi arhetipurile din textele scriitorilor români. Fraza repetată în romanul Desculţ: „Să nu uiţi, Darie!”, precum şi fantomele din gorganele scitice aflate în spaţiul Câmpiei Române ne trimit la Sciţia, despre Sciţia Mică era vorba acolo, dar ea se prelungeşte în spaţiul nord-pontic cu Sciţia Mare. Şi într-o vreme dominată în România de alogeno-cominterniştii veniţi pe tancuri sovietice, Zaharia Stancu îl evocă ascuns în numele Darie pe regele regilor, Darius cel Mare. Ţin să amintesc o ipoteză, comunitatea essenienilor ar fi scris pe cupru manuscrisele biblice de la Marea Moartă, şi s-ar fi găsit în antichitate pe teritoriul statului Israel de acum. Populaţia Israelului de azi, –eu pun sub semnul întrebării clamarea că ei ar fi evrei autentici–, pare să uite că Iranianul Cirus cel Mare a fost eliberatorul evreilor, cei autentici, din robia babiloniană. De asemenea pare să uite că Iranianul acela a fost lăudat de profeţii Ezra şi Isaiia! Lumea civilizată de azi, aproape în totalitate, ignoră Constituţia lui Cirus cel Mare unde erau formulate pentru prima oară, cu maximă claritate, Drepturile Omului (considerate acum invenţie a Revoluţiei Franceze şi a Părinţilor Fondatori ai naţiunii americane!). Apoi, “regele regilor” Darius cel Mare (“Dariu al lui Istaspe” în Scrisoare III, ori “Darie al lui Ispas” în recitarea lui George Vraca) desfiinţează sclavajul şi îl înlocuie cu munca salariată pentru a face astfel să lucreze cât mai bine sistemul lui de impozitare extrem de corect din punct de vedere social, şi extrem de eficient din punct de vedere statal. În romanul “Desculţ” al lui Zaharia Stancu, semnele istoriei noatre vechi şi foarte vechi sunt peste tot prezente. Chiar şi în sfatul iterat, “Să nu uiţi, Darie!”, vedem o percepţie mai corectă asupra istoriei noastre foarte vechi, dinainte de Zamolxes, decât în sintagma eminesciană “Dariu al lui Istaspe”. Să nu uităm acest Dasein, Zaharia Stancu este unul dintre scriitorii noştri cei mari, mai ales în “Desculţ” ! Darius cel Mare procură securitate drumului iniţiatic dintre Delta Dunării şi Delta Nilului, descris de Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică”, parcurs de corăbiile milesiene mai întâi, apoi de tinerii sciţi (de fapt moesi, daci, goţi greuceni, aşa cum era Germanus, tovarăş de drum cu Ioan Cassian, „călugărul scit” pe care francezii de azi încearcă să ni-l fure, să-l însuşească pentru istoria lor). Din două bucăţi, acest drum trasat de regele regilor Darius cel Mare era parcurs de înţeleptul Zamolxes şi de contemporanul său, matematicianul Pitagora. Apoi, lămuritor pentru istoria noastră veche este faptul că multe dintre basmele românilor încep precum Cartea întâia din Anabasa lui Xenofon : “Împăratul [Darius] şi împărăteasa [Parysatis] aveau doi fii : pe cel mare îl chema Artaxerxes, iar pe cel mic îl chema Cyrus. Când împăratul căzu bolnav şi simţi sfârşitul său aproape, avu dorinţa să îşi vadă amândoi fiii.” Să fie doar întâmplare această coincidenţă de formulă a povestirii în stilul militar al lui Xenofon? Eu cred mai curând că este vorba despre un filon cultural prezent în spaţiul arian de civilizaţie a excelenţei. Acele formule de începuturi de basme ne mai arată convingător că românii aparţin, chiar dintru începuturile lor, de Romania civilizaţiei ariene a excelenţei iubită şi de goţii arieni “socii”- alizaţi despre care scria Iordanes, poate Germanus era un asemenea got. Sigiliul pentru această civilizaţie a traco–daco-moesilor “socii”- alizaţi în Novum Latium este sintagma Nova Roma, pronunţată, scrisă chiar, în primul atelier de gândire nouă, acel think tank creştin care a fost Conciliul din 381 AD de la Constantinopol. Ruşii nu au absolut niciun drept să clameze acel sigiliu. Istoria Rusiilor începe abia din secolul VIII după Christos. Între secolul secolul VIII şi secolul IV există un mare hiatus în istoria lor, ca să folosesc un eufemism. Dar de ce să nu spunem tot adevărul şi numai adevărul ? Între secolul IV şi secolul VIII, Rusiile pur şi simplu nu au existat pe faţa pămîntului/pavimentum! Privesc acum peste o hartă ce arată frontierele Imperiului Persan pe vremea Anabasei lui Xenofon. Constat acum prima oară, cu mare surprindere, că Imperiul Persan cuprindea şi o parte din zona ripariană a Dunării de Jos! Cu plăcere afirm adevărul că Mihai Eminescu era un poet patriot român extrem de bine informat când scria versurile: „După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe/Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,/Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;/Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;/Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.” Multă vreme am crezut că Mihai Eminescu construia în Scrisoare III doar un mit. Eu îl admiteam, cu mare plăcere, drept construct discursiv despre realitatea noastră istorică. Alţii nu îl admit nici acum, fiind opaci la gândirea mitopoetică. În fine, vorbind despre asemănarea de stil militar între basmele românilor şi Anabasa lui Xenofon, vorbind despre poezia lui Bădia Mihai trebuie să vorbim şi despre poveştile lui Ion Creangă. Cred că în basmul Harap Alb, Ion Creangă nu redă numai arhetipul şi mitul arian al îmbânzirii şi selecţiei calului “care mănâncă jăratic”, noţiunea îmi pare a fi de termodinamică pură!, totodată el anticipa acolo cele mai noi proceduri ale războaielor din timp postmodern! Dar Spartacus participase numai la cel de al treilea „război servil”. Spartacus venise dintr-un teritoriu antic obişnuit cu libertatea încă de pe vremea lui Darius cel Mare. Spartacus vroia, –în scenariul filmic regizat de Kubrick, dar certamente regizorul era influenţat şi de lecturile despre ideea de libertate în textele lui Arthur Koestler–, să revină pe Via Egnatia în spaţiul antic european al libertăţii fără sclavi. Oricum, şi Koestler şi Kubrick aveau intuiţiile lor corecte, probabil sprijinite pe multe lecturi. Războiul purtat de Spartacus va antrena Imperiul Roman într-un program de transformări uriaşe în cele trei secole care urmează. Crearea unei jurisdicţii a libertăţii şi a drepturilor omului, în fapt crearea primului stat de drept din istorie care se va chema Romania, precum şi geneza juridică a primelor structuri ale societăţii civile. Cunoaştem asociaţiile collegium, corpus şi sodalicium/sodalitas din imperiul roman. Cezar şi Traian priveau cu multă circumspecţie aceste structuri asociative, dacă nu chiar tindeau să le suprime. Deşi erau definite de jurişti latini în primul secol după Hristos, asociaţiile cu interese comune sodalitates n-au obţinut statut de instituţii legale atunci. De ce ? Pentru temerea că ar putea camufla activităţi subversive. Dar pe vremea Antoninilor şi Severilor, asociaţiile tind să devină osatura societăţii civile. Ele au reprezentat o componentă importantă a primului stat de drept din istorie, Romania. Însă aici era nu doar influenţa tracului revoltat Spartacus, cât şi a legislaţiei create de Regii Regilor Cirus cel Mare şi Darius cel Mare.
Titus Filipas
