În 60 de ani, cercetarea românească n-a produs nimic

+O constatare excelentă a lui Mihai Giurgea: În 60 de ani, cercetarea românească n-a produs nimic. Sunt banii prea puţini? Întotdeauna! Dar privind înapoi, s-ar putea să fi fost chiar prea mulţi. Au fost şi perioade mai bune, şi perioade mai proaste, dar în ultimii câţiva ani, cercetarea românească a primit de la buget câte jumătate de miliard de euro. Extrapolat la întreaga perioadă de 60 de ani, asta echivalează cu un efort de 30 de miliarde de euro. Doar pentru ultimii 20 ani, bugetul a făcut un efort echivalent cu 10 miliarde de euro. De atâţia bani trebuia să se vadă ceva. În mod normal, cercetarea este o activitate economică productivă. Reţeta necesită expertiză, care inspiră încrederea, care atrage capitalul în căutare de rezultate care să genereze vânzări. În România, ultimele patru ingrediente lipsesc, motiv pentru care existenţa primului – expertiza – nu poate fi demonstrată. În sistem privat, un institut fie parcurge toate etapele fie dă faliment. La stat, ca la stat. Dacă nu ţi se cer rezultate ci doar un raport, te îngrijeşti din timp ca raportul să fie perfect. Chiar şi cercetătorii buni vor alege să fugă din aşa un sistem şi să îşi ducă munca la capăt în altă parte – într-o companie sau peste graniţe. Însă argumentul pentru care institutele de cercetare ar trebui finanţate de-a valma de stat este acela că unele s-ar ocupa cu cercetarea fundamentală, care produce rezultate prea incerte şi pe termen prea lung pentru a putea atrage interesul privat. La limită, să spunem că ar fi adevărat. Dar care sunt proiectele de cercetare fundamentală care au înghiţit atâtea miliarde? Ce şi-a propus România să descopere, cât a reuşit? Şi ce-şi propune să descopere în următorii 20 de ani?+ Sursa http://www.romanialibera.ro/blog/lucian.davidescu/chiar-asa-ce-a-facut-cercetarea-romaneasca-in-ultimii-60-de-ani-210579.html

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Cristian Ghinea versus Winston Churchill

 http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/nu-avem-nici-o-miza-in-transnistria- 210661.html În Memoriile sale, Winston Churchill afirmă în mod expres că frontiera răsăriteană legitimă a României este pe rîul Bug, aceasta pe baza unor documente internaţionale din secolul XVIII. Un orientalist precum cardinalul André Hercule de Fleury (1653 – 1743), cancelarul care a chivernisit bine pentru interesele Franţei pacea de treizeci de ani, a înlesnit legitimarea drepturilor principatului moldovenesc prin Capitulaţiunea de la 1740 parafată de Imperiul Otoman şi de Franţa, aceasta pe vremea bunului Grigore Ghica al II-lea, domn în Moldova. Anul 1774 a fost atât anul morţii suveranului Franţei Louis XV pe vremea căruia diplomaţia adusese garanţia Franţei la frontiera pe rîul Bug, cât şi anul tratatului de la Kuciuk Kainargi care a suspendat pentru aproape două veacuri Capitulaţiunea de la 1740.

Titus Filipas

207 de indivizi au confiscat Fondul Proprietatea

“207 acţionari deţin, cumulat, 70,36% din capitalul FP.” (ştire de presă)

Iată, într-adevăr, 207 de indivizi pentru care „viaţa e frumoasă” după ce au prins în ghiare 70,36 % din Fondul Proprietatea.  Însă oamenii care sunt îndreptăţiţi realmente la compensaţii, şi care acum au fost înşelaţi pentru a doua oară, îi văd pe cei 207 ca pe nişte indivizi care creează „sordidul” în România, ce spun eu?, ca parte intrinsecă a „sordidului” vieţii din România!

Titus Filipas

Hélène Carrère d’Encausse despre KGB

“Quant au KGB, c’était un peu l’équivalent de l’Ecole nationale d’administration française (ENA). Depuis les années 80, le parti communiste, qui s’effondrait, n’était plus l’instance de recrutement des cadres du régime soviétique. Le KGB a pris le relais. Ce fut alors une remarquable machine à recruter l’élite la plus éduquée, la plus efficace, celle qui avait souvent l’expérience de l’étranger”.

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Roland Dumas nu crede în versiunea oficială despre evenimentele din 11 septembrie

„Roland Dumas : „Pourquoi l’Occident s’acharne-t-il à aller dans des pays où il n’y a rien à faire ? Qu’est-ce que la force américaine est allée faire en Afghanistan ? Elle a trouvé la source du terrorisme ? Quoi, elle va trouver des types qui viennent faire sauter des… Pas du tout !”  Thérèse Delpech : „Il y a quelque chose qui s’appelle le 11-Septembre, quand même.”  

Roland Dumas : „Ecoutez, le 11-Septembre […] Moi, je vous dirai ce que je pense sur le 11-Septembre, je n’y crois pas. Mais ça, c’est autre chose.”

Sursa http://www.oumma.com/Roland-Dumas-Le-11-Septembre-je-n

Titus Filipas

Planul de Bailout

În planul de Bailout, planul pentru salvarea financiară a economiei americane, administraţia USA a promis că va salva numai acele companii care prezentau un risc sistematic pentru sistemul bancar american. A fost o minciună. Astfel, firma Harley Davidson a primit 2,3 miliarde dolari proaspăt tipăriţi de Fed, firma Caterpillar a primit aproximativ un miliard dolari, chiar şi McDonald  a primit cam un sfert de miliard dolari. În total, pentru „ieşirea din criză”, Fed a tipărit 3,3 trilioane dolari şi i-a împărţit tuturor marilor companii care avea un lobbyist la Washington. Ca rezultat, preţul aurului a crescut cu 150% (din această cauză este ameninţată acum Roşia Montană  a cărei exploatare va degrada ireversibil toate aquiferele cu sursa în Munţii Apuseni punând în pericol Transilvania ; în treacăt fie spus, bancherul  de dreapta Bogdan Baltazar, un manager totalmente execrabil, este unul dintre cei mai înfocaţi lobbişti ai exploatării de la Roşia Montană). Politicienii americani şi media din USA  au sprijinit în largă măsură decizia băncii centrale Fed, deoarece în opinia lor tipărirea de bani, — care nu sunt nici măcar în aparenţă bani fungibili, care sunt doar în aparenţă bani fiduciari, dar care în realitate sunt bani fictivi, fără suport în economia reală–, ar fi alternativa mai bună decât recesiunea şi astfel ar constitui o barieră la intrarea Americii într-o stare economică depresivă. Ceea ce reprezintă judecată bună numai pe termen scurt. Pe termen lung se instalează un cerc vicios : tipărirea de bani fictivi este un proces care creşte în avalanşă. Intensifică, evident, turboconsumerismul american pe momentul imediat următor, însă pe termen lung tipărirea de bani fictivi anunţă Apocalipsa lumii.

Titus Filipas

Activităţile Intelligence Service în România

De la Take Ionescu la Şcoala de la Păltiniş / Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.com/2010/12/activitatile-intelligence-service-in.html

Titus Filipas

Diferenţa culturală

Lucrurile avansează extrem de rapid în cultura română, admit că numai prin multiplicatorul de forţă intelectuală, un multiplicator facilitat de cyborghizare. Deja există o diferenţă culturală între România şi Rusia, pentru prima oară în favoarea noastră, mă refer strict la istoria recentă iar nu la istoria veche, atunci pur şi simplu Rusia nu exista! România deja a intrat în cea de a doua modernitate a sa, Rusia încă se zbate în postmodernismul fără valori. Iar Vladimir Putin, în aplicarea exclusivă a forţei brutale, nu a reuşit să inducă în Rusia necesarul catharsis (nici nu a vrut, nici nu a ştiut) ori să imprime impulsul către a doua modernitate. Chiar ruşii mai inteligenţi constată cu tristeţe starea Rusiei de acum care duce la inevitabila ei catastrofă.

Titus Filipas

În apărarea artei

Încerc să traduc un articol extrem de interesant, scris de Jean-Pierre Vincent,  fost director al teatrului naţional din  Strasbourg (1975-1983), fost director la Comedia Franceză (1983-1986) fost director la Teatrul Amandierilor din  Nanterre (1990-2001), actualmente patronul unui Studio liber. Domnul Jean-Pierre Vincent  analizează pentru Sindicatul  naţional al întreprinderilor  artistice şi  culturale, un document programatic emis de ministerul culturii din Franţa : “Cultura pentru fiecare”. În document se prezintă o strategie, şi aici inevitabil că perspectiva documentului este numai pe termen lung. Remarca pertinentă a omului de teatru care este Jean-Pierre Vincent  evidenţiază însă o flagrantă absenţă de viziune (valorile!) care ar trebui să fie punctul de plecare al unei strategii pe termen mijlociu şi pe termen lung. Autorii  documentului ministerial francez încearcă totuşi să privească departe, observă Jean-Pierre Vincent. Adaugă : “ Să vedem de unde vin ei, şi încotro ne duc.”  Cuvântul “cultura” are o folosinţă delicată. Polisemia îi dă evanescenţa conturului. În documentul francez, termenul “cultura”  se prezintă chiar în accepţiunea  inaugurată de scriitorul André Malraux – textul se referă la discursul ţinut de Malraux în anul 1966 pentru a prezenta bugetul ministerului culturii în faţa Adunării Naţionale franceze. Domnul Jean-Pierre Vincent  admite că André Malraux nu putea să denumească ministerul său, finanţat de statul francez, drept un “minister al artei”, cu atât mai puţin un “minister al artelor frumoase”! Pentru generalul Charles de Gaulle, lipsa de seriozitate a unei asemenea abordări ar fi fost evidentă. Ambiţia limpede a epocii de atunci era difuzarea cât mai largă, în interiorul corpului social francez, a creaţiei artistice şi a patrimoniului artistic al Franţei. Această orientare venea chiar din programul Consiliului naţional al rezistenţei  franceze : să nu se mai întâmple vreodată răul, să nu mai ajungă vreodată la putere în Franţa prostia ucigaşă, şi niciodată dezonoarea culturală a Franţei! “Cultura” era pentru André Malraux şi anturajul său modalitatea de a extinde funcţia posibilă pe care o posedă arta în societate, şi funcţia societală pe care o exercită artiştii. Ambiţie aproape “religioasă”. În sensul că arta trebuie să fie un factor care îi uneşte pe oameni în jurul unui fenomen solitar şi magic, anume  arta şi geniul ei! Dar acest patinaj între artă şi cultură ulterior a devenit sursă de confuzii. În discursul din 1966, ministrul André Malraux vorbea despre artă şi Republica franceză. În programul ministerial recent, cei doi termeni lipsesc. “Cultura” devine adesea, atât în politica de stânga, cât şi în politica de  dreapta, pretextul pentru a nu se mai vorbi despre artă, despre funcţia ei  liberatoare , iluminantă. Necesara, necontenita muncă de popularizare a devenit  acum „obligaţie pedagogică”. Dar să nu uităm că arta este pedagogică în calitatea ei de artă, iar nu expres în brandul de „artă pedagogică”. În „arta pedagogică”, arta este de fapt nimicul. Şi nimicul nu ne poate învăţa ceva. Între “toţi” şi “fiecare”, dincolo de fineţurile politice ale acestor domni de la minister, ce anume ar putea schimba acestea ? Noi sîntem cele două în fiecare moment al vieţilor noastre ! De la naştere până la moarte, fiinţa umană este inexorabil singură şi obligatoriu împreună. Nu avem alegere, navigăm fără încetare între cele două realităţi  : pe de o parte liniştea şi solitudinea,  oricare ar fi nivelul nostru de  ”cultură”, de cealaltă parte aflându-se  conflictele  şi compromisul. Despre  aceasta vorbeşte arta, fiecăruia şi tuturor. Vezi şi http://nastase.wordpress.com/2010/12/20/antena-3-ora-20-05-5/

Titus Filipas

O întrebare circulă pe blogosferă

„Ce se coace la baza militară Kogălniceanu ? Nu ştiu dacă cineva sau undeva s-a vorbit despre acest subiect, sau nu-i decât o alarmă falsă. Ştie cineva de ce activitatea bazei americane de la Kogălniceanu s-a intensificat în ultimul an, evident în afară de problema Irak/Iran? Am înţeles că au fost zile în care au aterizat şi câte 30 de avioane Hercules. Totodată soldaţii nu mai au voie în oraş. De asemenea se mai spune că deja sunt silozuri cu focoase nucleare. Deci nu numai scuturi anti-rachetă.”

Pentru conformitate,

Titus Filipas