Adecvare pe piaţa muncii

Premiul Nobel pentru Economia Politică a fost împărţit de americanii Peter Diamond, Dale Mortensen şi britano-cipriotul Christopher Pissarides, pentru studii privind adecvarea între cerere şi ofertă pe piaţa muncii.

Titus Filipas

Primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria

ION COJA: „Un evreu sovietic – primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria / Vasile Grossman a fost un corespondent sovietic de război, în al II-lea război mondial. A semnat împreună cu mai cunoscutul Ilya Ehrenburg mai multe texte, printre care şi o Carte Neagră. Probabil că după modelul acesteia, Matatias Carp şi-a pus semnătura în 1946 pe Cartea Neagră de la Bucureşti, scrisă însă în strînsă colaborare cu numitul Ehrenburg. Din acest motiv, dar şi altele, valoarea de document a acestei cărţi este aproape nulă. Citită cu atenţie, de cele mai multe ori această carte dovedeşte cu totul altceva decît ce şi-au dorit autorii ei. Ar fi interesant să aflăm ce a mai scris şi publicat Matatias Carp pe aceeaşi temă după ce a plecat din România în Israel. Cum în România cartea a fost destul de repede retrasă din librării, ar fi fost de aşteptat ca, în Israel, Matatias Carp s-o reediteze, să aducă argumente în plus ş.a.m.d., după cuviinţă. A făcut-o? Se pare că nu! De ce? Evreii din Israel proveniţi din România, în număr de cîteva sute de mii, ştiau prea bine că Matatias Carp a minţit. Ca martori ai celor relatate, nu ar fi primit această carte fără să reacţioneze virulent împotriva minciunii. Le este uşor evreilor de azi să înghită minciunile lui Matatias Carp în măsura în care nu cunosc adevărul, nu au trăit acele evenimente. Din informaţii orale, ştiu că înşişi evreii au scos din circulaţie cartea mincinoasă, curînd după apariţie. Despre ce a mai scris Ilya Ehrenburg ştim mai multe. A scris mult, şi numai abjecţii şi minciuni, la vremea lor mult apreciate de Stalin, ulterior făcute uitate de posteritatea sovietică şi mai ales evreiască. Este jenant să fii pus alături de un asemenea individ. Nimeni nu revendică moştenirea publicistică rămasă de la acesta… Aviz emulilor săi de azi, alde Radu Ioanid şi gaşca de holocaustologi, de … transnistrologi! Cu Vasile Grossman este altă situaţie. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest. A fost de faţă cînd în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odessa abandonată de armata română. Consemnează cu încîntare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate. La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam… Au lăsat totul în stare de funcţionare. Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică. După cîteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii A writer at war. Vasilii Grossman, Editura Vintage, 2005. Despre această apariţie editorială ne-a scris dl Ion Ispas, român din America. Textul domniei sale l-am introdus pe site-ul meu. Revin asupra acestui text atît de important, pentru a detaşa în chenar însemnarea făcută de Vasile Grossman asupra represaliilor antievreieşti de la Odessa. Îl citez aşadar pe evreul sovietic Vasile Grossman: “Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în massă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ‘să mergem la împuşcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(…) Dar pînă a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost de aproape 90.000 de oameni. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România”. Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele întrebări: 1) De ce nu apare acest text în lucrările holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat şi comentat de angajaţii Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria? / 2) De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nici o referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces? /  3) Existau în Transnistria, sub ocupaţia românilor, creşe pentru copiii evrei? De la acelaşi Vasile Grossman ne-a rămas şi explicaţia pentru crimele săvîrşite împotriva evreilor din Ucraina: “În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete şi moartea a şapte milioane de oameni.(…) Agenţii stalinişti au răspîndit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai tîrziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor”. Aşadar, “entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor…”. Acest evreu Vasile Grossman, un evreu bine informat, nu spune niciun cuvînt despre români în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor la care se referă. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid şi Jean Ancel, Lya Benjamin şi Andrei Oişteanu, alţi nemernici, printre care şi angajaţii români ai Institului mai sus pomenit, inventează o vinovăţie a românilor: românii i-au omorît pe evreii ucrainieni! Românii au omorît zeci de mii de evrei ucainieni! De ce această mistificare? Pentru că dacă spui adevărul despre acei evrei ucrainieni, că au fost omorîţi de compatrioţii lor ucrainieni, atunci trebuie să vorbeşti şi de cei şapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi ştie că au fost victimele politrucilor stalinişti, majoritar evrei! Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povesteşte că localnicii, cînd aflau că este român, imediat comentau cu supărare şi indignare atitudinea armatei române care, în timpul ocupaţiei, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor. Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: în Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare! Aşadar, dînd vina pe români pentru evreii ucişi de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei şi români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sînt vinovaţii pentru moartea cumplită, prin inaniţie, a şapte milioane de oameni, de europeni, în plin Secol al XX-lea, în timp de pace? Nu cumva tot românii?! N.B: Dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morţi în Holocaust este contestată, şi e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morţi din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră încă necontestată, după ştiinţa mea. Din păcate este şi o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decît un ucrainean mort prin înfometare? Sinistră întrebare! Dar ne obligă să ne-o punem Radu Ioanid şi gaşca, în măsura în care au inventat, în ultimii ani, şi această teză ordinară: în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucrainieni! În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale şi de următoarea apreciere: “Regimul de ocupaţie a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei”. Consemnare făcută la faţa locului, la puţină vreme după ce se încheiase “regimul de ocupaţie sub români”, cînd impresiile erau proaspete şi toată lumea cunoştea subiectul. Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman avea de unde să afle adevărul. Editorii săi, publicîndu-i însemnările în Statele Unite, în cea de mai sus folosesc cuvîntul gentle, tradus pe dl. Ion Ispas prin plăcut. Mai existau şi alte cuvinte româneşti echivalente pentru englezescul gentle, de la care cunoaştem cu toţii derivatul gentleman. Acesta să fi fost comportamentul românilor în Transnistria, al unor gentlemani? Majoritatea surselor serioase, credibile, acreditează acest calificativ! Interesant ar fi de văzut care a fost cuvîntul rusesc folosit de Grossman. Iată o temă de cercetare pentru un holocaustolog autentic, specialist în ceva ce nu s-a întîmplat: holocaustul din Transnistria! Căci nici cuvîntul gentle, englezesc, nici cuvîntul plăcut, românesc, nu se potrivesc cu imaginea curentă a Transnistriei anilor 1941-44, pusă în circulaţie de propaganda holocaustizantă, la Yad Vashem sau la monumentul Holocaustului din Bucureşti ori în alte temple ale minciunii. În schimb, acest cuvînt, această apreciere dată de evreul Grossman situaţiei evreilor din Transnistria ocupată şi administrată de români se potriveşte cu cele spuse sau scrise despre Transnistria de alţi evrei. Evrei serioşi, precum Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Sigfried Jagerdorf, Leone Blum, Marius Mircu, Barbu Bronştein, Nicolae Minei-Grünberg, Mihail Bruhis, Moshe Carmilly Weinberger, Mizzi Locker, asupra cărora nu planează suspiciunile sau chiar dovezile de sperjur ori minciună, care dau prostul renume al unor Radu Ioanid, Sonia Palty etc. Dimpotrivă. Sînt evrei cu care orice evreu se poate lăuda în faţa oricui! Cu alte cuvinte, prima consemnare despre Transnistria a ziaristului evreu Vasile Grossman, făcută imediat după încetarea ocupaţiei româneşti, afirmă foarte clar că dacă evreii au suferit în această regiune, nu au suferit din pricina românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă: evreii localnici, evreii ucrainieni. Ceilalţi evrei, evreii aduşi din România, aflaţi sub controlul strict al administraţiei româneşti, nu au suferit decît ca oameni, de boli şi de neputinţele vîrstei, de ravagiile molimilor, care au lovit deopotrivă pe evrei şi români. Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!” Sursa http://bisericasecreta.wordpress.com/2010/09/11/un-evreu-sovietic-primul-negationist-al-holocaustului-din-transnistria/

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Moartea lui Maurice Allais

Tocmai ce am aflat ştirea tristă a decesului marelui economist francez Maurice Allais (născut la  1911, deci în Belle Époque). Maurice Allais se definea pe el însuşi ca liberal-social. Deşi a fost membru fondator (alături de Friedrich Hayek, Ludwig von Mises şi Milton Friedman) al Societăţii de la Mont Pèlerin (al cărei nume, proiectat iniţial, trebuia să fie Societatea Acton-Tocqueville), cred că prin doctrina sa economică  Maurice Allais a fost împotriva anti-etatismului feroce promovat de Friedrich Hayek, Ludwig von Mises şi Milton Friedman. Unele dintre ideile lui Maurice Allais privind proprietatea statului asupra pământului erau de fapt vechi idei economice din zona noastră, consemnate în scris de împăratul Mavrichie, cel amintit de Dosoftei. 

Titus Filipas

Un trib traco-ilir

Aproape la fel ca galatenii/celţii, şi tracii erau caracterizaţi printr-o mobilitate extraordinară. În Ilium, lângă Troia, exista o cetate a tracilor. Iar istoricii armeni consideră că ţara lor a fost fondată (către anul 610 înainte de Hristos, deci anul când apar prima oară monezile în Asia Minor, mai precis în regatul Lidiei) de către un trib traco-ilir venit din peninsula balcanică pe un drum prin Asia Minor, până când ajungea în regiunea pe care asirienii o numeau Urartu. Acolo era deja un regat, dar populaţia locală şi traco-ilirii nu se războiesc. Pe atunci era loc pentru toţi pe pământ. La nord de Urartu, tribul de traco-iliri descalecă şi construieşte ţara chemată Armenia. Sursa http://fr.wikipedia.org/wiki/Arm%C3%A9nie

Titus Filipas

Celţii şi sarea

Eu nu mă ocup decât de ultimii două mii de ani ai erei creştine pentru Romania. Dar am avut un profesor de istorie la liceu (“Fraţii Buzeşti”, în Craiova), care era foarte interesat de Burebista Celtohtonul ca find luptătorul învingător cu galatenii (celţii) care îl atacaseră pentru sarea de la Ocnele Mari (Buridava). Brăţările dacice de aur de pe vremea lui Burebista sunt numai un canular inventat de neo-penelişti pentru a-şi procura fonduri. Ele nu au existat. Bogăţia adevărată, preţuită şi căutată, era sarea gemă. Celţii proveneau din civilizaţia halstattiană care a inventat prepararea porcului cu sare gemă, slana din Ardeal este mărturia plăcută a reţetarului de gastronomie halstattiană. Ungurii susţin că ei au inventat reţeta  ! În fine, Celţii s-au dispersat prin migraţie, şi unii urmaşii ai lor erau galatenii cărora le scria Sfantul Pavel. De altminteri un Galaţi există şi prin Ardeal, mărturisind (pe lângă slană) trecerea celţilor.

Titus Filipas

Un SPP ideologic

Grupul pentru Dialog Social funcţionează ca un SPP ideologic,  http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/teodor-baconschi-nu-sunt-servil-fata-de-presedinte-202067.html

Titus Filipas

de Iacob Negruzzi

„Reforma educatiei va trimite universitatile românesti în top” http://www.romanialibera.ro/actualitate/educatie/daniel-funeriu-reforma-educatiei-va-trimite-universitatile-romanesti-in-top-202068.html . Daniel Funeriu, întens şcolit în afară, seamănă cu un personaj zugrăvit la 1874 de  Iacob Negruzzi în „Copii de pe natură, portrete satirice în proză și versuri”. Problema este că domnul ministru ignoră complet faptul că „universităţile din top” aparţin imperiilor, sunt construite pe criterii complet adaptate Viziunii lor, corespunzătoare intereselor de mare putere. „În top” unde?, probabil că în clasamentul Shanghai stabilit de universitatea chinezească Jiao Tong. China a fost un mare imperiu, doreşte acum să întreacă USA, probabil va reuşi, a construit ea însăşi o riglă fiducială* care se numeşte  „clasamentul Shanghai”. Iar Viziunea de mare  putere a USA este reflectată în punctajele ISI. Chestiunea într-adevăr foarte critică pe care  Daniel Funeriu o ignoră  total, nu ştiu dacă intenţionat ori  din crasă neştiinţă, se referă la modelul economic aplicabil în  România pentru absolvenţii universăţilor din România. Tradiţional, capitalismul românesc dinainte de comunism se baza pe IMM-uri. Or, cercetarea ştiinţifică a universităţilor franceze din „top” este blamată pentru că nu se adresează IMM-urilor. De ce se pune acest accent pe IMM-uri în Franţa, chiar şi în America ? Pentru că doar IMM-urile au capacitatea de a crea un mare număr de locuri de muncă, în USA două treimi din numărul locurilor de muncă este oferit de  IMM-uri! Se vorbeşte în articol despre „politica Guvernului Franţei de a concentra resursele în zece poli de competitivitate la nivel naţional”, dar nu acordă atenţie nici măcar jurnalistul, darmite Daniel Funeriu!, faptului că în polii de competitivitate din Franţa rolul cel mai dinamic îl au IMM-urile, iar nu universităţile din top! De altminteri avionul a fost inventat de un IMM, cercetarea universităţilor din top demonstrase că aşa ceva nu se poate inventa ! Apoi, orice proiect, inclusiv „proiectul Daniel Funeriu”, trebuie să se bazeze pe studii serioase privind costurile de oportunitate. Pariem că Daniel Funeriu nici măcar nu cunoaşte noţiunea aceasta (inventată de filosoful şi economistul John Stuart Mill) ?

Titus Filipas

*benchmark

Jean de Sismondi

Punctul principal, pe care totuşi nu îl extind aici, ar fi actualitatea ideilor economistului Jean Charles Léonard Simonde de Sismondi (1773 -1842). La începuturile activităţii sale, mi se pare că Jean de Sismondi semăna oarecum cu  personajul Rică Venturiano pe care dramaturgul I.L. Caragiale îl prezenta ca „student în drept şi publicist”  (ori  în lectura lui Ipingescu, „studinte în drept şi publicist”). Citind articolul din Wikipedia franţuzească despre Jean de Sismondi, am aflat totodată ce înţelegea domnul I.L Caragiale prin „publicist” : eseist politic. Am mai vorbit despre legătura existentă în secolul XVIII între iluminismul continental francez şi iluminismul scoţian. Dacă Revoluţia Franceză de la 1789, apoi Teroarea exercitată de către voltairienii “Anacreoni ai ghilotinei” organizaţi în Comitet, dar, mai ales, oceanul de sânge francez vărsat în războaiele napoleoniene, distrug Iluminismul francez, –din acesta răsare un lăstar numit Ideologia lui Destutt de Tracy, foarte valoros pentru noi deoarece se constituie într-un acquis cultural incorporat cu succes în ideologia naţionalismului românesc–, iluminismul scoţian rezistă cu succes şi în secolul XIX.  Personaje foarte reale  create în  mediul studios din oraşul scoţian Edinburgh ajungeau să citească eseurile politice franţuzeşti compuse de tînărul Sismondi.  Majoritatea eseurilor politice alcătuite de Jean de Sismondi tratau nişte subiecte acute, — subiecte acute atunci ca şi acum–, din Economia Politică. Mediul iluminist din Edinburgh tocmai se pregătea la vremea aceea să redacteze o Enciclopedie.  Jean de Sismondi este invitat să scrie articolul de Economie Politică din Enciclopedia de la Edinburgh. Sismondi redactează articolul într-un stil extrem de clar şi de concentrat. Totuşi, după ce reciteşte textul apărut în Enciclopedie, Jean de Sismondi realizează că el era excesiv de concentrat. Extinde atunci ideile sale într-un tratat care se cheamă  „Nouveaux principes d’économie politique, ou de la richesse dans ses rapports avec la population”, carte apărută în anul 1819. Ideile promovate în această carte de către Jean de Sismondi au exercitat o influenţă asupra doctrinei lui Keynes. ( vezi şi http://nastase.wordpress.com/2010/10/08/dezbaterea-de-la-strasbourg-ce-urmeaza/)
Titus Filipas

Moştenirea lui Burebista

Oricât  de surprinzătoare pare alegaţia noastră, chestiunea „moştenirea lui Burebista” a fost pusă de George Coşbuc, nu de istoricii „epocii Nicolae Ceauşescu”. Chestiunea „moştenirea lui Burebista” poate fi adresată în două sensuri temporale. În sensul comun, încărcat de trivialitate, Nicolae Ceauşescu l-ar „moşteni” pe Burebista. În celălalt sens, mito-poetic, se pune întrebarea : „Pe cine moşteneşte  Burebista” ? George Coşbuc răspunde la aceasta în poezia „Regele Pontului” :  [...] „Trezit de puterea cîntării,/ Aude, tresare prin somn/ Din groapă-i, pe marginea mării,/ Puternicul Schiţiei domn.// Încet se ridică-ntr-o mînă,/ Se uită pe mare mirat;/ Cărunta lui barbă bătrînă/Îi umple tot pieptul cel lat.//  Furtunile mării grozave/ Urlat-au, cu trăsnet trecînd,/ Şi valuri, şi bîrne de nave/ Trosnit-au pe groapă-i căzînd,// Şi neamuri străine trecură/ Pe-acolo, cu vuiete mari:/Pe groapa lui corturi făcură/ Şi-altare drumeţii barbari.// El însă-ntre dune pierdute/  Somn fără curmare şi greu/ Dormit-a ! de treizeci de sute/  De ani el dormit-a mereu !// Şi-acum îl deşteapt-o cîntare,/ Un plînset de glasuri ce pier./ Se uită de-a lungul pe mare/ La navă, la maluri, la cer,// La lună cum albă străluce,/ Şi-i pare că n-o mai văzu,/Şi-i pare c-aminte-şi aduce/De-o lume uitată, ce fu.// O rază din vremile-apuse/ E cîntecul celor ce trec:/ Odată şi dînsu-l ştiuse,/ Copil al pămîntului grec.// Şi vesel, ca valul şi vîntul,/ Cîntîndu-l, pe mare-a trecut,/Uitatu-l-a însă-n pămîntul/Acelor ce domn l-au făcut !//De ce şi-a pierdut el viaţa/Cu taberi pe şesuri, cu oşti?/ Eu, mare,-ţi cunosc ţie faţa,/ Tu, mare, tu nu mă cunoşti !// De ce-a alergat el prin lume/Cătînd şi mărire şi-averi?/Lăsat-a prin veacuri vrun nume?/Şi parc-au fost toate ca ieri !//Copil el să fie-acum iarăşi/Pe ionice maluri, sărac,/S-alerge cu dragii tovarăşi,/Să vînture lumea pe plac !// Dar nava se duce, se duce/ Dincolo de-albastru-orizont,/Tot Pontul de lună străluce/ Şi-un rege se plînge pe Pont.” (1902). Observaţi, este protocronism, protocronism, protocronism ! Cine era acel rege al Pontului, a cărui moştenire politică o pretindea Burebista ? Este vorba despre Mitridate Eupator, înfrânt la anul 71 înaintea naşterii Domnului, de celebrul general gourmand, Terentius Varro Lucullus. Printre altele, Mitridate Eupator stăpânea tot spaţiul nord-pontic, anume Sciţia Mare. Burebista revendică acea moştenire. Astfel, în anii 55-48, atenţia regelui Burebista se îndreaptă spre Răsăritul Daciei propriu-zise. Triburile din regiunile nord-pontice sunt înfrânte de Burebista. Pe lângă Sciţia Mare din spaţiul nord-pontic, Burebista putea pretinde că jumătate din Marea Neagră îi aparţine. Deci la sfârşitul regalităţii lui Burebista, jumătate din Marea Neagră era “lac dacic”. Burebista vroia să câştige şi cealaltă jumătate? Nu ştim, un complot îl ucide. S-a comparat adesea uciderea lui Burebista cu asasinarea lui Cezar. Mi se pare că seamănă mai mult cu asasinarea lui Aurelian când se pregătea să câştige Sciţia Mare. Acelea se petreceau după “retragerea aureliană” a fiscului la 271 AD.

Titus Filipas

Un spaţiu de reflecţie

Construiesc un spaţiu de reflecţie (http://nastase.wordpress.com/2010/10/04/crin-antonescu-are-idei-fixe/ ) pe fraza „Reîntoarcem economia cu faţa spre social şi minimizăm economia bazată pe speculaţie.”, scrisă de domnul Adrian Năstase în postarea ‚Ce ar trebui sa faca un Guvern de criza’. Ştiu că fraza a fost criticată, şi pe bună dreptate, este atât de ambiguă încât cerea să fie criticată. Dar, în fond, acest blog este o platformă pentru reflecţie, eu l-am numit într-o vreme şi comunitate epistemică, de ce să nu-l folosim ? Ce putem spune în această comunitate epistemică de pe blogul AN (poate că domnul Adrian Năstase ar trebui să îşi înregistreze blogul la OSIM ca pe o marcă de comunitate epistemică, nu glumesc!, în UE există chiar fire de comunicare în reţea între asemenea comunităţi epistemice sub egida EIT, ar exista astfel şi o recunoaştere internaţională a “măsuţei bloggerilor”)? Sigur, în modul cel mai curent prin „economia bazată pe speculaţie”, opinia publică înţelege speculaţiile financiare care măresc foarte mult riscul sistemic într-o economie. De multe ori în faza deschiderii contului Yahoo!, văd reclame deşănţate în limba română ce mă îndeamnă să particip la operaţiuni OTC pe piaţa de bani, operaţiuni despre care  toţi experţii spun că introduc riscul sistemic necontrolat într-o economie. Pe de altă parte apare şi întrebarea : A te opune „economiei  bazate pe speculaţie” înseamnă a fi împotriva istoriei, a prezentului, dar şi a viitorului (când, foarte probabil, ritmurile din „economia bazată pe speculaţie” se vor intensifica)? Atâta vreme cât în economie există efectiv riscul, nu înţeleg de ce nu ar exista şi mecanisme de protecţie faţă de expunerea la risc, iar în acest sens trebuie să vedem pozitiv, chiar foarte laudativ, speculaţia din hedging. Aristotel scria în Politica despre felul cum geometrul Thales din Milet s-a îmbogăţit dintr-o asemenea  speculaţie. Sînt tentat de aceea să spun că „economia bazată pe speculaţie” face parte din „spiritul de geometrie” . Dar „economia bazată pe speculaţie” înseamnă acum în primul rând  nu  economie de speculă a bunurilor agricole şi altor fungibile, ci economie bazată mai ales pe fluxul de bani, printr-o speculă asupra titlurilor financiare. Keynes avertiza în mod expres asupra chestiunii celei mai dificile din Economia Politică : Stabilirea unui preţ al produsului financiar. De altminteri, francezii care actualemente cer insistent reglementarea fondurilor speculative, sunt respinşi virulent de britanici, care susţin că normele cerute de francezi sunt pur colbertism/monetarism.  Monetarismul înseamnă în mod esenţial un control asupra rezervei de bani (money supply) dintr-o economie. Prin politica  macroeconomică monetaristă exercitată ca funcţie regaliană a statului, banii sunt forţaţi să reflecte realităţi  economice foarte concrete : Industria şi agricultura ţării să producă bunuri de care populaţia statului are nevoie (locurile de muncă într-o economie bine angrenată pe realitate şi pe rezerva de bani utilă sunt tot “bunuri”) şi care de asemenea pot merge la export. Germania după război precum şi China recentă s-au dezvoltat prin colbertism/monetarism. Or, ceea ce acest Boa Constrictor numit Fondul Monetar Internaţional a încercat permanent să ne impună, –şi a reuşit în perioada mandatelor Traian Băsescu–,  a fost alienarea de la colbertism/monetarism în politica macroeconomică din România. Reforma monetară propusă în 1990 de profesorul Anghel Rugină, o propunere pentru construirea leului românesc bazat pe argint, –metal atât preţios, cât şi metal tehnic–, ar fi reuşit poate să conecteze economia banilor de economia reală mai bine decât principiile lui Keynes. În cadrul doctrinei economice a lui Keynes, banii servesc atât ca mijloc de plată, cât şi ca un mijloc de înmagazinare a bogăţiei. Aceste două funcţii ale banilor au fost folosite de Keynes pentru a submina ideologic dihotomia tradiţională între economia reală şi economia banilor. Ceea ce a rezultat, teoretic, din această subminare a fost ideea preferinţei pentru lichidităţi în ceea ce priveşte cererea de bani. Această idee a permis construirea  modelului macroeconomic IS-LM unde se arată felul cum variaţiile cantitative în sectorul monetar al economiei pot să fie transmise şi să influenţeze sectorul economiei reale doar prin modifări controlate ale ratei dobânzii bancare directoare, modificări care ţin de politica macroeconomică.

Titus Filipas