Am vorbit adesea despre şcoala de la Sfântu Sava, fondată în secolul XVII de Constantin Brâncoveanu la consilierea stolnicului Constantin Cantacuzino, şi adusă la modernitatea secolului XIX de Gheorghe Lazăr. Ne putem întreba în continuare, este acest sanctificat patron al şcolii moderne în România oare totuna cu Sfântul Sava, Gotul ‘socii’- alizat? Nu, în mod categoric nu. Patronul ceresc al şcolii înfiinţate prin grija şi diligenţa atâtor bărbaţi mari ai neamului nostru este Sfântul Sava cel Sfinţit, ctitorul Lavrei Mari de lângă Ierusalim. Lavră construită cu ajutorul masonilor sacerdotali tradiţionali Bessi veniţi din Scythia Minor. Aceşti constructori şi gardieni sacerdotali erau fie traci, după Herodot şi Strabo, fie goţi ‘socii’- alizaţi, după Jordanes. Oarece legătură există între cei doi Sfinţi Sava, vorbim despre Sava Gotul cel ‘socii’- alizat şi Sfântul Sava cel Sfinţit. Episcopul Cappadociei, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, a scris guvernatorului provinciei Scythia Minor cerându-i să trimită moaştele Sfântului Sava Gotul în Cezareea Cappadociei. Dovedeşte această scrisoare că Sfântul Sava Gotul (‘socii’- alizat) a fost în realitate un cappadocian ? Este greu de ştiut, probabil că nu. Însă din epistola trimisă în Sciţia Mică de Sfântul Părinte Vasile cel Mare se desprinde certitudinea existenţei unei continuităţi de civilizaţie în spaţiul arian al Romaniei Orientale. Moaştele Sfântului Sava Gotul (‘socii’- alizat) au fost venerate în provincia Cappadociei. Vor influenţa onomastica, vor influenţa chiar atitudinea de viaţă pentru cel care care va deveni Sfântul Sava cel Sfinţit, ctitorul Lavrei Mari de la Ierusalim. În anul 439 se naşte şi este botezat la Mutalaska, localitate aflată lângă Cezareea Cappadociei, pruncul Sava, copilul lui Ioan, un comandant militar, şi al Sofiei. Când copilul Sava împlineşte cinci ani, slujba militară a tatălui îl cheamă în Alexandria egipteană, unde pleacă însoţit numai de nevasta Sofia. Copilul rămâne să fie crescut de familia extinsă din Cappadocia. Învaţă repede să citească şi devine expert în Scripturi. La şaptesprezece ani se călugăreşte. Mai rămâne un deceniu în Cappadocia, înainte de a se stabili la Ierusalim. Tradiţia spune că la Anul Domnului 484, anahoretul Sava venit din Cappadocia ctitoreşte Marea Lavră de la Ierusalim. Aceeaşi tradiţie mai păstrează şi memoria unor întâmplări miraculoase consecutive rugăciunilor lui Sava : un izvor cu apă limpede răsări din pământ lângă Lavră. Sava muri în anul 532. După sanctificarea lui, Sfântul Sava va fi recunoscut ca patron al Marii Lavre de la Ierusalim. Mănăstirea bucureşteană Sfântul Sava a fost ctitorită de pârcălabul Andronache în veacul al XVI-lea, şi “era închinată la Lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim” (după G.I. Ionescu-Gion). În Lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim a trăit ca monah, şi s- a format ca teolog, Sfântul Ioan Damaschinul (675 ?-749). Despre viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit, de la Ierusalim, a scris discipolul său, Chiril din Scythopolis (Oraşul Sciţilor). În secolul al XII-lea, cruciaţii au furat moaştele Sfântului Sava cel Sfinţit de la Ierusalim, şi le- au dus la Roma. Conciliul Vatican II a hotărât să le restituie bisericii ortodoxe. La ora actuală, moaştele se află la Constantinopol, ori Istanbul cum a fost redenumit de otomanii care l -au cucerit. Nici Vasile Lovinescu, nici Neagu Djuvara nu aduc în discuţie rolul posibil al tracilor Bessi din Scythia Minor în crearea dinastiei primilor Basarabi. Noi spunem „traci”, însă Jordanes îi aminteşte pe Bessi (probabil transmite informaţia furnizată de Cassiodor) drept nişte goţi “socii”-alizaţi. Tracii ori goţii “socii”-alizaţi Bessi fuseseră investiţi de împăratul Justinian I în rolul de constructori ai mănăstirilor, şi de custozi ai mănăstirilor. În Sinai, mănăstirea Sfintei Caterina supravieţuieşte datorită protecţei pe o foarte lungă perioadă istorică asigurată de un grup de custozi recrutaţi dintre tracii ori goţii “socii”-alizaţi Bessi. Urmaşii lor sunt acum beduinizaţi în Sinai. Despre aceasta scriu Părintele profesor Dumitru Stăniloae şi cercetătoarea protocronistă Aurora Peţan. Mai este un fapt istoric bine certificat acela că împăratul Justinian I creează arhiepiscopia Justiniana Prima cu o jurisdicţie pe un spaţiu ce pornea de pe Via Egnatia şi se extindea spre Nord până la Marea Baltică. Ca ipoteză, ca simplă ipoteză de lucru, împăratul Justinian I ar fi putut să traseze altui grup de traci ori goţi “socii”-alizaţi Bessi, care, ştim acum din experienţa mănăstirii Sfintei Caterina din Sinai, aveau nemaipomenita vocaţie a supravieţuirii, sarcina de a construi mănăstiri şi la nordul Dunării în această arhiepiscopie Justiniana Prima. Oricum, există documente care atestă prezenţa acestor Bessi, cu funcţia de paznici şi constructori sacerdotali, în Munţii Carpaţi. Legenda acelui Basarab Întemeietorul nu-i totodată legenda unei asemenea „cete” de custozi şi masoni sacerdotali Bessi, constructori de noi mănăstiri ? Iată un excerpt din balada Monastirea Argeşului (în varianta Vasile Alecsandri): “Pe Argeş în gios/Pe un mal frumos,/Negru-Vodă trece /Cu tovarăşi zece:/Nouă meşteri mari,/Calfe şi zidari/şi Manoli – zece,/Care-i şi întrece./Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/Loc de monastire …” Există aproape unanimitate de interpretare că acel ‘Negru-Vodă’ este Basarab Întemeietorul. De ce să respingem ab initio coloratura hieratică din istoria noastră veche ? Frenezia mistică a construcţiilor de mănăstiri dovedită la domnul nostru Ştefan cel Mare nu mărturiseşte şi ea coloratură hieratică, existenţa unui asemenea arhetip cultural din arhiepiscopia Justiniana Prima devenită arhiepiscopia de Ohrid printr-un hrisov al împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul ? Trebuie să găsim toate punctele unificatoare “întru” ale istoriei noastre celei vechi. Pe de altă parte, dacă domnul Neagu Djuvara este unul dintre masonii moderni, ori dacă are prieteni puternici printre masonii moderni (ceea ce-i foarte plauzibil), atunci el are tot interesul să ascundă existenţa masonilor sacerdotali Bessi şi rolul lor capital în crearea dinastiei Basarabilor întemeietori de Ţară Românească.
Titus Filipas
Etichete: Basarabia, Romania Orientală, România, Titus Filipas
