Aceasta este o modă nouă impusă de culturnicii de elită de la GDS. Profesori universitari americani cu simpatii pro-ruseşti (vezi cazul Keith Hitchins) sunt făcuţi membri de onoare ai Academiei Române pentru că îi laudă pe fanarioţi. Desigur, în implementarea ideologiei “românii ca stupid people” a lui Silviu Brucan, nume conspirativ în lupta anti- românească, pentru că nu ştiu cum îl chema în realitate pe alogeno-cominternist. Deci hai să nu-i mai lăudăm atâta pe fanarioţi. Nu merită. Pentru evaluarea corectă a personalităţilor din veacul fanariot, trebuie să vedem cine a jucat rolul de releu în cultura română între cei doi enciclopedişti-faruri. Primul la începutul secolului XVIII, Dimitrie Cantemir, cel de al doilea la începutul secolului XIX, vorbesc despre autorul „Gramaticii de la Sibiu” (Ioan Eliade Rădulescu). Or, această funcţie de releu cultural românesc a fost împlinită de Văcăreşti, boieri români. Aşa cum ne arată un studiu al lui Paul Zarifopol, traseul poeziei lui Mihai Eminescu fusese desenat de « Văcăreşti ». Cine erau ei? Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avusese un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714). Ucis la Stambul cu Brâncovenii pentru că apărau un sistem de valori româneşti. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri, provine iluministul Ienăchiţă Văcărescu (1730 – 1796), ce a influenţat cultura română la modul “releu”. Opera lui se racordează nemijlocit la truda lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi “Gramatica greacă completă.” După ce scrie “Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –”observaţii” ce ţin cont de “gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: “Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit cel puţin ca intensitate, dacă nu şi în anvergura dorită. Remarcabilul studiu “Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade”, al lui Paul Zarifopol, demonstrează convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863) şi poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor, atât ca intensitate, cât şi în extensie.
Titus Filipas
Etichete: Dimitrie Cantemir, Ioan Eliade Rădulescu, Limba Română, Mihai Eminescu, România, Titus Filipas
