„Omul sfinţeşte locul”

Bunicul meu analfabet nu ştia nimic despre Turgot şi David Ricardo. Însă, în refugiu, spunea mereu că „Omul sfinţeşte locul”. În programele şcolare de la noi, se consideră că fraza citată este un proverb. Dar citind studiul economic al iluministului Turgot despre exploataţia agricolă, constatam că el extindea şi dădea claritate înţelepciunii bătrâneşti din fraza „Omul sfinţeşte locul”. David Ricardo preia aproape nemodificate ideile lui Turgot din analiza sistemului de producţie (doar exploataţia agricolă la Turgot). Sunt principii de bază şi în microeconomia neoclasică de acum. Tot aşa, chinezii nu ştiau mai nimic despre colbertism (mandarinii probabil că ştiau ). Dar succesul lor economic de acum este colbertism/mercantilism în toată legea !

Titus Filipas

Acuzaţiile de anti-semit

Acuzaţiile de anti-semit vin atunci când antamez chestiuni doctrinare de economie politică, probleme care nu cer “lozinci” ca soluţii, ci rezolvări foarte reale. Dificultatea căutării soluţiilor pentru România se amplifică din cauza “tarelor genetice” produse de jugul fanariot. Sintagma “tare genetice” nu are vreo conotaţie biologică sau rasială, se referă pur şi simplu la pierderea sursei pentru excelenţă a Epocii Luminilor de către poporul român în veacul fanariot. Mărturiseam pe alt fir că sînt refugiat basarabean din 1944, taică-meu lupta pe front în Transnistria, şi macă-mea m-a născut în casa unui ţigan din Băileşti. Deci lucrurile sunt “un pic” altfel decât sunt prezentate acum în mod oficial şi “politiceşte corect”. Pentru că nu a vrut să mintă împotriva românilor şi să inventeze un Holocaust organizat de regimul Ion Antonescu în Basarabia, dizidentul sorocean Gheorghe Ursu a fost ucis. Dar nu din ordinele dictatorului Nicolae Ceauşescu. Pur şi simplu ucigaşul lui Gheorghe Ursu a fost plătit de alte surse. Din cauza aceasta, ucigaşul lui Gheorghe Ursu ştie că are acoperire prin ceea ce “ştie”, prin ceea ce a făptuit la “ordin cu plată”, şi el îşi permite să ucidă mai departe. Din amintirile familiei mele dincolo de anul 1800, deci amintiri din secolul XVIII, cunosc la modul cel mai credibil starea de sărăcie cruntă, repet, sărăcie cruntă, ştiu despre ce vorbesc, adusă peste români de epoca fanariotă. Dacă înainte de epoca fanariotă, cronicarul Miron Costin dădea primul enunţ românesc, genuin, al principiului identităţii din logică, A=A în scriere formală, în epoca fanariotă românii nu mai au drept la acest “bling-bling”, cum este batjocorit principiul identităţii pe blogosferă. Există un ocean abstract de cuvinte strălucitoare, de “blings” peiorative, cuvinte strălucitoare la care românii nu au avut acces în secolul XVIII măcar ca simplă lectură de “bling”, darmite să le priceapă cu ajutorul principiului identităţii, pentru că despre această pricepere a realităţii ca A=A, sau “bling-bling” dacă vreţi să ne referim la cuvintele cele mai noi şi mai strălucitoare. Sunt ele utile ? Citiţi articolele pline de “bling-bling” din The New York Times, unul dintre puţinele ziare din lume care aduce profit proprietarului său, cotat drept cel mai bogat om din lume. Utilitate, utilitate, utilitate, am spus şi repet : +Ion Neculce îl urmase pe Dimitrie Cantemir (şi el tot un “grec”, după iluministul Voltaire ) în exilul din Rusia lui Petru cel Mare. Acolo se petreceau nişte transformări imense, pe care Ion Neculce, în “naivitatea” lui, nu le înţelege. Poate că nici Dimitrie Cantemir nu le înţelegea prea bine. Abia fiul cel mic al prinţului Cantemir, pe nume Antioh Cantemir, le pricepe. Devăluiam pe alt fir că lucrez la o carte despre dezvoltarea ideilor foarte originale de economie politică la matematicianul Nicolae Georgescu-Roegen. El fusese invitat ceremonios în 1968 să scrie articolul despre utilitate, –“Utility”–, în International Encyclopedia of the Social Sciences, ceea ce a şi făcut. Am rămas curios să aflu motivaţia preferinţei coordonatorilor de la International Encyclopedia of the Social Sciences, pentru acest intelectual format în Europa Răsăriteană. Am fost surprins să constat că originea conceptului de utilitate în Economia Politică poate fi trasată la profesorul de matematică al tînărului Antioh Cantemir ! Era vorba despre Daniel Bernoulli, aflat în Rusia. Mai mult, legitatea “micşorării utilităţii marginale”, esenţială pentru înţelegerea doctrinelor economice de azi, a fost formulată prima oară tot de acest Daniel Bernoulli. Iată deci “O samă de cuvinte” care nu au fost prinse de “naivul” Ion Neculce.+ După publicarea pe un fir al acestui blog, imediat a urmat acuzaţia de anti-semit la adresa mea. “Bietul român” nu are voie să acceadă noua terminologie strălucitoare a lumii, o terminologie în care fiecare cuvânt are şi utilitate, o terminologie care să fie pricepută imediat, “Bling-bling!” sau A=A. Este în fond vechea problemă malthusiană de alocaţie a resurselor rare. Categoric, Malthus a tratat această problemă sordid. Dar înaintea lui, în Franţa Epocii Luminilor, Condillac arătase cum poate fi creată utilitate prin educaţie. Închis în perioada Terorii revoluţiei franceze, Destutt de Tracy salvează latura social creştină din iluminismul francez prin ideologia primară, Ideologia Şcolilor Centrale, cum am numit-o eu. Este un acquis European prins imediat de şcoala de la Sfântu Sava. Acolo ideile primare ale gramaticilor filosofice şi generale scrise de Condillac şi Destutt de Tracy sunt metamorfozate de Ioan Eliade Rădulescu în Gramatica de la Sibiu din 1828. Uitaţi-vă la explozia numărului de periodice româneşti, de tipărituri româneşti în general, începând cu anul 1829. Era nevoie de crearea unei punţi peste un secol de hiatus cultural impus nouă de epoca fanariotă. Românii au pierdut, datorită conivenţei turco-fanariote, Epoca Luminilor din secolul XVIII. Dar apariţia Internetului permite o nouă Epocă a Luminilor. Românii profită din plin de aceasta, ca mişcare foarte rapidă a ideilor foarte noi şi strălucitoare pe care le şi pricep ! Aici poate veni din nou acuzaţia de “legionarism” şi “anti-semitism”. Este din nou chestiunea de alocaţie a capitalului, a capitalului conceptual intangibil, denumit batjocoritor “bling-bling” pentru ca românii să se ferească de el. Este vorba despre un capital conceptual accesibil, ghiciţi cui?, doar acelui grup de interese creat în secolul XIX, şi care tot pedalează de atunci pe ideologia bolnăvicioasă, precară, deviantă, a drepturilor absolute, pentru că de sorginte divină  , ale “poporului ales”.

Titus Filipas

Dacă-i vorba despre Seldon

@ Adrian Năstase (http://nastase.wordpress.com/2010/04/03/jean-d%e2%80%9dormesson-%e2%80%9dsaveur-du-temps%e2%80%9d/ ) Dacă-i vorba despre Seldon, Hari Seldon, personajul creat de Isaac Asimov, probabil că învăţătura lui de ordin politic în ceea ce vă priveşte s-ar putea rezuma la : “Feriţi-vă de homeopatie şi metoda Coué. Recurgeţi la arhetipurile culturale.” Pentru Hari Seldon, sursa principală de idei în crearea ştiinţei fantastice numită psiho-istorie era „legea acţiunii maselor”, altminteri legitate reală din chimia fizică. Se ştie că incredulitatea faţă de homeopatie este indusă de faptul că în respectiva terapie, datorită diluţiei extreme a soluţiilor, legea acţiunii maselor nu se mai aplică. În fine, să reamintesc că afinitatea chimică se defineşte cu legea acţiunii maselor. Dacă Hari Seldon instituie o analogie între mulţimile de molecule şi mulţimile de oameni, atunci îndrăznim să extindem analogia aceasta şi între afinitatea chimică şi arhetipurile culturale. Înainte de Carl Jung, la noi, Vasile Conta, exponentul ideologiei burgheziei româneşti radicale din secolul XIX, folosea deja ideea arhetipului cultural, desemnat însă de el cu sintagma “lege fatală”.

Titus Filipas

Tradiţie pentru pânzarul lui Ştefan cel Mare

Există în istoria lumii  multe biblioteci importante distruse, chiar oraşe întregi cu bibliotecile  publice şi bibliotecile  particulare arse de-a valma. Să  amintim focurile ce ard cărţile în Alexandria Egiptului, întâi pe clasice vremuri latine, mai apoi în timpuri bizantine bigote, în fine şi  iremediabil pe vremuri islamice. Să  mai spunem despre  Constantinopol,  ars de multe ori,  şi de latini, şi de  musulmani, distruse sunt atunci nepreţuite cărţi, le mai ştim doar titlurile. Dar este mult mai puţin cunoscută  pierderea acelui corpus de tratate bizantine despre ‘gramatici generative’, –termenul este modern–, acel corpus de cărţi iconoclaste, scrise de teologi  geniali care credeau mai mult decât oricine pe acest Pământ în discursul verbal. Manuscrise distruse metodic între 867 şi 887, în primul rând din bibliotecile monastice, de către călugări zeloţi la îndemnul  patriarhului  bizantin Ignatius. Însă urmând  înţelept şi tenace în siajul gramaticii generative  planurile acelea culturale magnifice trasate  de patriarhul Photius,  precum şi de  ultimul împărat Amorian din Bizanţ,  interesat  să menţină Oikumena maritimă, aproape toţi împăraţii macedoneni vor acorda o importanţă deosebită  dezvoltării flotei imperiale. Pentru lumea din Europa Evului Mediu, Bizanţul a fost mereu un exemplu. Şi alţi monarhi europeni înţelepţi se vor simţi îmboldiţi să-i  urmeze pe macedoneni prin planuri similare, imitative dacă  nu chiar întru totul şi totul identice. Astfel, după  ce consolidează  pe uscat regatul Angliei, Alfred cel Mare (871-899)  urmează  exemplul dinastiei macedonene de la Constantinopol şi   începe  construirea navelor  unei flote puternice. Atât  Royal Navy, cât şi  United States Navy se reclamă de la această tradiţie a lui Alfred cel Mare, fără  să  mai recunoască întâietatea  bizantino-macedoneană. Unora li se pare clamarea de tradiţie întemeietoare a “pânzarului” lui Ştefan cel Mare pentru flota românească  drept o nesăbuită exagerare. Ca să fiu sincer, m-am numărat şi eu o vreme printre aceştia. Dar această clamare este încă modestă. Gravată în bronz, diploma de marinar în flota cu baza în portul din Ravenna a  dacului  numit DERNAIUS DERDIPILI F. DACUS  a fost găsită pe colina  Capitoliului,  ca ofrandă pe altarul geniului poporului roman. Dintre martorii trecuţi pe diploma acordată dacului de împăratul Vespasian, este citat  un marinar certamente macedonean: M. VIBUS MACEDONIS VETERANUS, prieten cu dacul nostru.  Putem bănui că ei între ei vorbeau în latina vulgară. Vespasian le era atât de recunoscător, transformându-i în cetăţeni romani, pentru că flota  din Ravenna îl ajutase decisiv împotriva lui Vitelius, după cum aflăm citindu-l pe istoricul latin Tacitus. Păstrăm în Craiova un bust al lui Vitelius, realizat de Constantin Brâncuşi. În războiul civil din 69 AD, supranumit şi ‚anul celor patru împăraţi’,  au fost comise crime cumplite.  În cinstirea memoriei celor jupuiţi de vii, Constantin Brâncuşi realizează celebrul Ecorşeu. Când eram  preşcolar la Craiova, într-o continuă joacă şi rîs, m-am trezit brusc la distanţa vederii optime faţă de acel Ecorşeu. Cred că atunci  mi-a pierit definitiv rîsul. Eram un copil refugiat de pe istmul baltico-pontic. Şi mi s-au spus mereu poveştile de acolo. Din cauza aceasta îmi plac atât de mult scrierile lui Joseph Conrad, marinarul. Este prezent, la fel ca şi la indianul VS Naipaul mai târziu, un spirit arian de civilizaţie a excelenţei care vrea să îmbrăţişeze întregul univers. În „Heart of  Darkness”,   Marlow, –un Alter Ego pentru Joseph Conrad–, apreciază că marinarii cei mai fericiţi au fost cei din flota  de Ravenna.

Titus Filipas

Nicolae Ceauşescu pierduse controlul puterii

Am primit prin e-mail copia unui articol cu titlul : “Maries ii reclama la CEDO pe Iliescu si Roman pentru tradare de tara “/ Scris de ZIUA VECHE. Acum, fără să critic, pun doar întrebarea retorică : “Ce IQ are acest Teodor Mărieş?”. Ion Iliescu şi Petre Roman au fost folosiţi în roluri diferite. Domnul Ion Iliescu a fost folosit pentru că oferea un leverage, o pârghie de influenţare extraordinară asupra clasei muncitoare. Prin 1986, când veneam pe tren de la Bucureşti la Craiova, un tînăr care vroia să treacă drept muncitor, –cultura sa părea chiar muncitorească, dar nu din aristocraţia muncitorească de care se temea sincer şi ideologul rus Lenin, mâinile nu îi mai erau de muncitor, părea să fi intrat într-o epocă personală de bună-stare, permisă de structura “noii securităţi” construită  absurd de Nicu Ceauşescu, pregătindu-se pentru o preluare a puterii de la tatăl său–, ne vorbea cu entuziasm despre Ion Iliescu. Este limpede că lui Ion Iliescu nu îi convenea acest rol care îi era asignat. Din câte ştiu, a participat numai cu foarte mare reticenţă la întâlnirea din 23 august 1989 de la Tescani. Fără îndoială că benzile şi stenogramele discuţiilor din 23 august 1989 de la Tescani se păstrează.  Dar ele nu sunt dezvăluite nici acum. Şi mai bizar este faptul că lui Nicolae Ceauşescu nu i s-a transmis absolut nimic despre întâlnirea din 23 august 1989 de la Tescani. Aceasta înseamnă că Nicolae Ceauşescu pierduse controlul puterii încă de pe atunci, i se dădea numai iluzia că deţine puterea absolută în România.

Titus Filipas

Capitulaţiunile ne dau drepturi istorice

Cred că trebuie să vorbesc iarăşi despre tema românească. Capitulaţiunile ne dau drepturi istorice. « La Nicopole, văzut-ai ? », insistă Mihai Eminescu. În 1396, tactica infanteriei uşoare otomane : celebrii ieniceri, învingea tactica cavaleriei grele apusene. Ienicerii triumfători luptau în ritmul muzicii. Occidentalii învaţă la Nicopole cât de utilă este ‘muzica militară’ pentru câştigarea unei bătălii. Majoritatea istoricilor militari occidentali consemnează victoria infanteriei uşoare asupra cavaleriei grele întâmplată la Nicopole, anul 1396, ca pe o premieră absolută. De fapt în Balcani acest tip de confruntare, între infanteria uşoară şi cavaleria grea, se întâmplase când Gautier de Brienne (voievodul Atenei) fu învins de Compania Catalană. În fine, după bătălia de la Nicopole, din 1936, Bulgaria este desfiinţată ca stat. Ţara Românească rămâne datorită capitulaţiunilor, şi datorită faptului că otomanii îşi respectau cuvântul.

Ultima Capitulaţiune, aceea de la 1740, semnată la Constantinopol, are o importanţă deosebită pentru noi, pentru că este un tratat internaţional semnat nu doar de Imperiul Otoman, dar şi de cea mai mare putere din Occident de atunci, Franţa absolutistă! Copii ale tratatului de la 1740 există în multe arhive occidentale. În istoriografia românească, abia Mircea Snegur reuşeşte să obţină o copie a tratatului de la 1740, copie autentificată de istorici francezi. Poţi da dovadă de “stil” propagandistic anti- românesc ca să vorbeşti despre “oprirea la Nistru”. Dar Memoriile lui Winston Churchill există, eu le-am citit înainte de 1989, este bizar că Humanitas ori alte edituri prestigioase refuză să le traducă pe româneşte şi să le publice, putem vorbi aici despre o confirmare a “teoriei conspiraţiei” anti- româneşti ? Românii nu trebuie să ştie, românii nu trebuie să-şi cunoască drepturile istorice? În Memoriile sale despre cel de al doilea război mondial, Winston Churchill scrie în mod explicit că Anglia şi America recunoşteau pentru România, sigur, România condusă de Mareşalul Ion Antonescu, dar ce vină am eu pentru asta ?, legitimitatea frontierei răsăritene pe Bugul pontic pentru România ! Degeaba mi se tot cere, –cu ameninţări abia voalate–, să tac pentru că nu este “politiceşte corect” ceea ce spun ! Iar cei care vorbesc despre lipsa de gândire strategică a Mareşalului Ion Antonescu habar n-au ce spun ! Strategul militar Ion Antonescu a dovedit intuţia extraordinară să retragă la timp trupele româneşti din componenţa Grupului de Armate Centru şi să nu participe la atacul asupra Moscovei ! Absolut toate armatele care au participat la atacul asupra Moscovei au fost nimicite sistematic de sovietici, nimicite până la ultimul om, făcute “os pe os”! Armata Română a scăpat de la acest destin implacabil, tocmai datorită intuiţiei militare a Mareşalului Ion Antonescu ! Despre hotărârile sale din cel de al doilea război mondial vreau să mai comentez:

1/ Pregătirea celebrului ordin “Oşteni, vă ordon treceţi Prutul!” a fost făcută de Ion Antonescu având totală încredere în agenţii de la Intelligence Service. Nu ştia că erau duplicitari. Aflaţi în posesia informaţiei despre principala direcţie de atac, aceştia au transmis-o unui tînăr politician român în ascensiune, pe nume Gogu Rădulescu (prea puţin se mai vorbeşte acum că iniţial politicianul Gogu Rădulescu a fost ţărănist!), despre care ştiau că era om credincios ruşilor. Ar fi interesant dacă specialişti în ‘face language’ şi ‘expressive body language’, psihologi reali, nu impostori gen Mircea Miclea, ar viziona profesional jurnale cinematografice din prima epocă a comunismului arătând înalta conducere de partid şi de stat. Când Gheorghe Gheorghiu-Dej priveşte cu teamă către ‘tovarăşul Gogu’, se vede bine cine este şeful real în sistemul politic din România lu’ RPR. Prin alianţă de familie, Gogu Rădulescu avea puternice legături de familie cu toată încrengătura alogeno – cominternistă care va conduce apoi România comunistă şi va organiza apoi loviluţia! În fine, să revin la comportarea lui Gogu Rădulescu în anul 1941. Acesta a trecut Prutul, predând sovieticilor planurile de atac ale armatei române. Armata Roşie a organizat ambuscada în care a fost prinsă floarea tinerimii române. De pe urma acelor tineri oşteni români morţi au prosperat apoi Gogu Rădulescu şi toată gaşca de intelectualo-comunişti pe care i-a protejat, mai cunoscuţi fiind Ana Blandiana şi Mircea Dinescu.

2/Trecerea Nistrului a fost hotărâre corectă, însă trecerea Bugului a fost hotărâre eronată. Am citit cu mare atenţie Memoriile lui Winston Churchill despre cel de al doilea război mondial. Acolo scrie clar că Anglia şi America erau pregătite să recunoască drept legitimă frontiera răsăriteană a României până la rîul Bug (aici este vorba despre Bugul din bazinul hidrografic al Mării Negre, pentru că mai există încă un Bug, dar în bazinul hidrografic al Mării Baltice). Documente originale privind acele drepturi istorice ale românilor se află în arhivele din Suedia, probabil şi în arhivele de la Moscova ori Sankt Petersburg (din această cauză mareşalul Ion Antonescu ţinea să negocieze armistiţiul cu Uniunea Sovietică în Suedia, arbitri competenţi fiind diplomaţi suedezi), iar copii legalizate şi valabile exact în acelaşi grad ca documentele originale se păstrează în cancelariile din Londra şi Washington D.C. Ruşii au fost extrem de supăraţi tocmai de trecerea Bugului. Chiar şi acum, orice este negociabil de către România cu marea putere Rusia, exceptând trecerea Bugului! Şi pe bună dreptate, în arhivele occidentale nu există documente care să confirme drepturi istorice Româneşti la răsărit de Bugul pontic!

3/ Este foarte discutată acum, pro şi contra, hotărârea mareşalului Ion Antonescu de a retrage trupele Româneşti din grupul de armate care se pregăteau să atace Moscova. Acea hotărâre a mareşalului Ion Antonescu a fost o judecată de valoare mai curând de inspiraţie mistică, aş zice eu. Sub forţa implacabilă a loviturii germane, ateul Stalin a luat neobişnuita hotărâre de a ordona plimbarea icoanei Theotokos din Vladimir în avion deasupra Moscovei. Şi atacul german s-a oprit! Dar trebuie să amintim că icoana Theotokos din Vladimir era copia şi reprezenta signatura icoanei Theotokos din Vlaherne. Ruşii s-au răzbunat apoi cumplit. Nici măcar un singur militar din acel grup de armate nu a scăpat cu viaţă!

Titus Filipas

Ion Mihalache

Cineva evoca pe blogosferă, la o chestiune de pură istoriografie relativă la cel de al doilea război mondial, personalitatea ţărănistului Ion Mihalache. Nu ştiam că Ion Mihalache s-a ocupat de istoriografie, au de nu-i aici altă fumigenă anti-românească lansată de băieţii din serviciile trădătoare de România. Îmi amintesc că acelaşi băiat vesel din servicii, atunci când eu puneam o problemă de curată economie politică, problemă foarte importantă pentru România de acum, întreba retoric : “Nu eşti un pic anti-semit?”. Depinde ce înţelegi prin “anti-semit”. Dar în contextul strict economic al alocaţiei resurselor rare, –şi aceasta este de fapt piatra filosofală în chestiunea economică–, există începând din secolul XIX un grup de interese ce afirmă că alocaţia aceasta ar fost deja făcută de Divinitate pentru “poporul ales”. Există multă confuzie asupra sintagmei “poporul ales”. Ştiu doar că acelaşi grup de interese din secolul XIX îl acuza pe Mihai Eminescu, în contextul articolelor sale de apărarea intereselor economice româneşti, că este “anti-semit”. Iar în ceea ce-l priveşte pe Ion Mihalache, ştiu, cunosc aceasta, contribuţia lui cea mai remarcabilă la doctrina economică şi de justiţie socială românească se referă la distributivism şi justiţia distributivă. Mai ştiu că Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a scos special din puşcărie pe Ion Mihalache şi l-a întrebat ce să facă pentru a potoli fără represiune nemulţumirile din ţară. Ion Mihalache l-a sfătuit să recurgă la justiţia distributivă, dar a refuzat să dea curs invitaţiei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a participa la actul de guvernare ! Gheorghe Gheorghiu-Dej a respectat indicaţiile preţioase ale lui Ion Mihalache şi ţara s-a liniştit. Că nu scrie despre acestea în Raportul Tismăneanu, este altă problemă. Comunismul şi (anti )-Comunismul sunt “afacere de familie” în familia de alogeno-cominternişti Tismineţki-Tismăneanu! Prin furtul numelui Tismăneanu, această familie de alogeno-cominternişti îl jigneşte nu doar pe Nicodim de la Tismana, ci jigneşte întreaga comunitate ortodoxă românească!

Titus Filipas

Un adevăr sintetic

Ritualul formulelor de salut pascal : ‘-Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat!’ exprimă un adevăr sintetic, un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Un prieten îmi reamintea că ‘Primii creştini sărbătoreau Învierea lui Isus în FIECARE duminică.’ Sfinţii Ierarhi Cappadocieni incorporează acest adevăr sintetic în dogma Sfintei Treimi.

Titus Filipas

„Realitatea gaussiană” la Taleb, Deming şi Ioan Plăcinţeanu

Am fost provocat să scriu acestea de comentariul despre Taleb (http://nastase.wordpress.com/2010/03/29/raspunsuri-101/ ) pe blogul domnului Adrian Năstase. Creştinul Nassim Nicholas Taleb inserează în realitatea gaussiană, pentru a o dezintegra, conceptul de „lebădă neagră”, întâlnit prima oară la poetul latin Juvenal. Levantinul Nassim Nicholas Taleb găsea în Liban, ţara natală multi-religioasă, arhetipuri culturale solide pentru a învăţa managementul de calitate. Chiar şi de la musulmani. Conducerea de calitate s-a manifestat cel mai bine la fatimizi, creatorii unui califat concurent celui abbasid, şi ziditorii unei noi capitale: Cairo, al-Qahira sau Oraşul  Triumfului,  în 973 AD. Fatimizii conduceau dur. Însă  conduceau eficient şi prin elite merituoase. Resturi ale acestor elite fatimide au rămas în Libanul de astăzi şi formează nucleul de mare competenţă al organizaţiei Hezbolah ce a umilit o armată prestigioasă din Orientul Mijlociu. Respectul fatimid pentru competenţă  s-a pastrat în cultura organizaţiilor shiite din sudul Libanului.

Cultul pentru realitatea gaussiană este adus în Japonia postbelică, pentru redresarea ei economică, de generalul Douglas Mac Arthur, proconsul american la  Tokyo.  Autorităţile  militare  japoneze   constituiseră în timpul celui de al doilea război mondial  diverse  grupuri ştiintifice. Unul din ele era dirijat de  Kenichi Koyanagi, care  va continua, –cu acordul generalului  Mac Arthur–,  să menţină în activitate grupul său ştiinţific şi după instaurarea păcii, implicând astfel grupul respectiv, — care adopta  numele de ‘Union of Japanese Science and Engineering’, cu acronimul JUSE–,  la  reconstrucţia Japoniei. În echipa generalului  Mac Arthur existau numeroşi ingineri care lucraseră în laboratoarele  Bell. La întâlniri cu grupul  JUSE, inginerii aceştia le explicau japonezilor felul cum metodele statistice au ameliorat eficacitatea industriei  americane  de armament,  şi care este aportul lucrărilor lui  Shewhart şi Deming în acele progrese ale  calităţii industriale. După cel de al doilea război mondial, accentul rebarbativ al aplicării metodelor statistice în economie a dispărut. Grupul  JUSE decide  să recurgă la serviciile unuia dintre cei doi  experţi  recunoscuţi, şi în martie  1950  Kenichi Koyanagi îl invită pe Deming în Japonia pentru un ciclu de conferinţe. Deming comenta ulterior : “Era  vital ca în  Japonia să nu se repete erorile de management industrial făcute în Statele Unite.  Managementul japonez trebuia să înţeleagă exact care sunt răspunderile sale.”

Învăţătura lui Deming se bazează pe folosirea instrumentelor conceptuale şi de calcul ale statisticii, pe care Deming le-a aplicat în toate domeniile activităţilor economice pe care le-a studiat. Se mai spune uneori că principiile statistice ale lui Deming,  aplicate la întreprinderi, instituie o calitate de tip ‘3sigma’ în gestionarea întreprinderii respective.  Pentru o comparaţie pe baza unui numeral cardinal, să mai spunem că standardele ISO 9000 propagă un nivel de calitate de tip ‘6sigma’. Sigma este aici litera grecească ‘sigma mic’, însemnând « deviaţie standard ».

Să observăm că  pătratul « deviaţiei standard »  se numeşte acum, în literatura de limba română, printr-o inspiraţie clar occidentală, « dispersie » ori « varianţă », însa pe vremurile comuniste, aflate sub influenţa sovietică, se numea « abatere pătratică medie », care, fireşte,  nu era totuna cu « abaterea medie pătratică».  Desigur, pentru un inginer calitatea unui produs înseamnă un grad înalt de acurateţe în respectarea unei identităţi ideale a produsului, şi asigurarea faptului că în procesele de producţie va exista o probabilitate cât mai mică să se producă abateri de la parametrii acelei identităţi predefinite.  Însă unul dintre marii specialişti români din acea perioadă în prelucrarea statistică a datelor din industrie,  mă refer la profesorul Ioan Plăcinţeanu de la Politehnica din Bucureşti,  vorbea despre « o infinitate de cauze mici » care influenţează un proces  în toate direcţiile posibile, producând abateri aleatorii de la acel ideal identitar predefinit pentru obiectul industrial, abateri ce sunt distribuite « normal », după « clopotul lui Gauss », adică graficul densităţii de probabilitate este o figură  în formă  de clopot aşezat pe axa absciselor, o funcţie  în care variabila este « abaterea la pătrat », desigur că nu extindem aici tratarea subiectului. Dar în perioada ocupaţiei sovietice, profesorul Ioan Plăcinţeanu a făcut ani grei de puşcărie comunistă pentru ideile de tip Deming pe care le exprimase atunci.

Titus Filipas

Programul pentru asteroizi ca „optimism tehnologic”

Se consideră că JFK, prin programul astronautic american pentru „noua frontieră”, a lucrat proactiv pe linia de politică macroeconomică, pentru creşterea puterii de inovaţie tehnologică americană. George W. Bush, care a încercat să gestioneze nişte crize provocând alte crize, anunţase o reluare a programului Apollo. Obama anunţă că l-a blocat, deşi, deşi, recent a   reorientat programul spaţial american către unii asteroizi. Şi nu pe motivul că asteroizii ar trebui consideraţi „noua frontieră” americană, ci pur şi simplu pentru că teoria spune că unii asteroizi ar putea fi constituiţi din elemente rare, foarte scumpe aici pe Pământ, elemente rare pe care chinezii comunişti au avut înţelepciunea să le achiziţioneze deja. Iată deci un gând premonitoriu că Noua Economie va folosi masiv elementele rare, precum şi că va urma o linie de politică macroeconomică trasată acolo nu te aştepţi! Prin programul pentru asteroizi, Obama îndeamnă industria americană spre mai mult „optimism tehnologic”. Şi intenţiile sale anunţate pentru reforma sistemului educaţional american pot fi considerate de fapt ca anunţând linii de politică   macroeconomică pentru viitor.

Titus Filipas