Arhiva pentru iulie, 2009

Enigma unei tentative de asasinat

iulie 8, 2009

Citesc în articolul de la adresa URL http://www.formula-as.ro/2007/760/spiritualitate-39/parintele-iustin-parvu-7808 , „In mai 2005, Parintele Iustin a scapat dintr-o tentativa de asasinat”. Informaţia aceasta poate fi găsită în mai multe surse. Trimit doar la ziaruldeiasi.ro , „Crima diavoleasca la Manastirea Petru Voda”, Data publicarii: 21/05/2005, vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/i-u-crima-diavoleasca-la-manastirea-petru-voda-i-u-br-preot-iesean-asasinat-la-spovedanie~ni3nla, şi la ZIUA Nr. 4155 de luni, 11 februarie 2008, online la http://www.ziua.ro/f.php?data=2008-02-11&thread=232971&id=15575 , pentru confirmarea din minimum trei surse.

Raportul anchetei oficiale este „bla, bla, bla”, pe mine nu mă convinge. Dar este cineva convins ? În fine, poate la fel ca şi alcătuitorii „Raportului Tismăneanu”, cineva crede că românii sunt idiota.  

Deci eu vorbesc despre tentativa  de asasinat asupra părintelui arhimandrit Iustin Pârvu, fost deţinut politic, şi fost tînăr preot militar român în Transnistria. Cine avea oare interesul, în luna mai din anul 2005, să îl asasineze pe părintele Iustin Pârvu ? Să ne uităm, după un timing, la un alt eveniment important din anul 2005, petrecut după tentativa de asasinat. Mă refer la fundarea INSHR – Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania “Elie Wiesel”, constituit prin Hotararea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, vezi spre convingere  http://www.inshr-ew.ro/ . În acuzaţiile privind „Studierea Holocaustului din România”, ponderea cea mai mare este deţinută de  Holocaustul comis de militarii români în Transnistria. Se vorbeşte despre pogrom, la singular şi la plural. Or, presupunând că „natura umană” nu poate fi schimbată,  pogromul trebuie să urmeze acelaşi pattern de iniţiere, declanşator al furiei telurice împotriva evreilor, ca şi în Evul Mediu. Iar configuraţia aceasta repetabilă a fost bine studiată. De obicei slujba unui preot, vorbind tunător despre „evreii care l-au ucis pe Iisus”, precede pogromul. Or, repet, părintele arhimandrit Iustin Pârvu a fost tînăr preot militar român în Transnistria.  

Pe websaitul http://www.inshr-ew.ro/ Institutului  Naţional pentru Studierea Holocaustului din România  se poate citi : +Institutul are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea si publicarea documentelor referitoare la Holocaust, in rezolvarea unor probleme stiintifice, precum si elaborarea si implementarea de programe educationale privind acest fenomen istoric. Pentru realizarea obiectului de activitate, Institutul are urmatoarele atributii principale: a) efectueaza studii si cercetari, in tara si in strainatate, pentru aprofundarea cunoasterii fenomenului Holocaustului; b) achizitioneaza – sau primeste donatii – orice marturie, publicatie ori document privind Holocaustul sau in legatura cu acesta; c) identifica, aduce in tara si conserva documentele privind Holocaustul din Romania, in original sau in copie, pe orice suport, raspandite in diferite tari ale lumii; d) constituie o arhiva care sa cuprinda publicatiile, cartile, colectiile de reviste, ziare, manifeste si alte inscrisuri care au legatura cu Holocaustul din Romania, alcatuind si instrumente de lucru in domeniu; e) lanseaza proiecte de istorie orala, in scopul salvarii memoriei istorice a Holocaustului;  f) organizeaza manifestari stiintifice consacrate Holocaustului si contribuie la reprezentarea cercetarii nationale in acest domeniu in intalnirile stiintifice internationale; g) finanteaza editarea, tiparirea si publicarea de memorii, carti, studii, articole, corespondenta, memorie fotografica si video, colectii de documente, albume fotografice referitoare la Holocaust; h) organizeaza si sprijina realizarea de expozitii si alte actiuni educationale privind Holocaustul; i) constituie un punct de referinta si de comunicare cu supravietuitorii Holocaustului; j) contribuie prin expertiza la conservarea patrimoniului spiritual al comunitatilor din Romania afectate in perioada Holocaustului; k) sprijina organizarea unui Memorial al victimelor Holocaustului din Romania.+

Cum şi-au îndeplinit cercetătorii INSHR datoria până acum, privind  „studiile  si cercetarile, in tara si in strainatate, pentru aprofundarea cunoasterii fenomenului Holocaustului” ? Cercetătorii INSHR, plătiţi cu bani grei de  statul chemat România, aveau datoria morală să „achizitioneze  orice marturie,  privind Holocaustul sau in legatura cu acesta”.” În caietul de sarcini de serviciu pentri cercetători,  scrie că INSHR „lanseaza proiecte de istorie orala, in scopul salvarii memoriei istorice a Holocaustului”.

Deci, cum şi-au îndeplinit cercetătorii INSHR aceste sarcini ?

Numai foarte trunchiat şi exclusivist. Redau excerptul : + Documente / Arhiva  : Microfilme – documente românesti din arhiva United States Holocaust Memorial Museum. Arhiva tip .rar (600 kB) /Documente / Marturii  : 1. Interviu Silviu Oisovici, Data si locul interviului: 4 octombrie 2008, Bucuresti , Interviu realizat de Cosmina Gusu /   Interviu Solomon Rauth, Data si locul interviului: 22 aprilie 2008, Galati, Interviu realizat de Cosmina Gusu/ Interviu Ardeleanu Stefan, Data si locul interviului: 6 noiembrie 2008, Craiova , Interviu realizat de Cosmina Gusu/ 4.   Interviu Ietti Leibovici, ata si locul interviului: 7 iulie 2008, Bucuresti, Interviu realizat de Cosmina Gusu, 5.   Interviu Simon Meer, Data si locul interviului: 7 iulie 2008, Bucuresti,       Interviu realizat de Cosmina Gusu.+

Noi, românii, credem în dreptate.  „Sufletul românesc” s-a format după două secole de jurisdicţie romană creatoare, în primele două veacuri ale erei creştine. Curios, nicio mărturie luată părintelui arhimandrit Iustin Pârvu, fost deţinut politic, şi fost tînăr preot militar român în Transnistria. Iar principiul din dreptul roman: „Audietur et altera pars” este respectat şi de justiţia actuală din Israel. Cine se teme de mărturia părintelui Iustin Pârvu? Îi anunţ pe cercetătorii de la  INSHR: Părintele arhimandrit Iustin Pârvu a scăpat cu viaţă ! Mai aveţi timp să luaţi mărturia părintelui  arhimandrit Iustin Pârvu  pentru completarea „proiectului de istorie orală al INSHR”.

Eu am suficiente dovezi ca să acuz : Cercetătorii de la INSHR nu dau dovadă de onestitate intelectuală !

Titus Filipas

Distrugerea capitalismului românesc

iulie 6, 2009

Am plecat de la comentariul despre capitalism :+E probabil cel mai “fair” sistem economic creat vreodata.+, pe care l-am citit la adresa URL http://nastase.wordpress.com/2009/07/03/cifre/

Ştim asta. Dar există multe feluri de capitalism. Printre care şi capitalismul românesc bazat pe IMM-uri. Problema este că globalizarea impune modelul unic al capitalismului anglo-saxon. Care se bazează pe speculaţii financiare şi câştiguri mari pe termen scurt prin asumarea de riscuri mari. Fondurile speculative (inventate de George Soros) folosesc banii investitorilor instituţionali (în primul rând fondurile de pensii, dar şi dotările  -endowments- universităţilor particulare). În 2008, fondurile de pensii din lumea anglo-saxonă au pierdut sume colosale (s-a vehiculat o cifră de 2 trilioane de dolari). Însă şi Universitatea Harvard a pierdut. Fostul rector a devenit consilierul economic al lui Barack Obama. Prin consensul de la Washington (http://en.wikipedia.org/wiki/Washington_Consensus ), IMF supraveghează respectarea regulilor care impun global modelul de capitalism anglo-saxon. Ce semnificaţie credeţi că are prezenţa impunătoare a instituţiei IMF în România anului 2009 ? Ce semnificaţie credeţi că are impozitarea forfetară (nu ştiu care este numele vinovatului din triada Băsescu-Pogea-Boc) impusă IMM-urilor, dacă nu distrugerea IMM-urilor, baza capitalismului românesc care începuse să renască după 1989 ?

Titus Filipas

Adevărul este Sabbatul spiritului

iulie 5, 2009

“Revolutia din 1848, moment in care Romania a facut primul mare pas spre modernitate”, se afirmă în articolul de la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a158090/romania-incotro.html Îmi pare foarte rău că trebuie să îl contrazic pe domnul Gheorghe Boldur-Latescu, însă “Adevărul este Sabbatul spiritului”, cum spunea un filosof creştin din secolul XIX. Primul mare pas spre modernitate la noi a fost făcut de şcoala de la Sfântu Sava, unde s-a implementat un acquis European ultramodern al acelei epoci, acquis denumit Ideologia Şcolilor Centrale. Ideologie este un termen forjat de Claude Destutt, conte de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o “ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate “senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în “Éléments d’idéologie” din 1801 : “la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, “cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : “Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive. Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate “senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre. A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea “viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la “răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796). Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă “încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi. Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, “les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia “ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare “par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a “înlănţuirii cunoştinţelor”, “l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o “serializare” sistematică.  Limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : “Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala “vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească. De unde ar fi venit acea capacitate “de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântu Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântu Sava avea un statut “ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântu Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească. Iar ziarul Romania libera  constata recent  : +Colegiul “Sfantul Sava” ramine vedeta liceelor din Romania +, vezi http://www.romanialibera.ro/a158847c327761/colegiul-sfantul-sava-ramine-vedeta-liceelor-din-romania.html  QED

Titus Filipas

Neo-voltairienii atacă România

iulie 4, 2009

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii“C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în “L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection “Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai “Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma “nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Cine a luat euro-dolarii statului comunist România din Eurobank ?

iulie 3, 2009

Se ştie prea puţin la noi faptul că primii euro-dolari au fost comunişti ! La declanşarea Războiului Rece, în contextul deteriorării accelerate a relaţiilor Est-Vest la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950,  guvernele comuniste, obligate să posede  US $  pentru  a putea face comerţ cu ţările apusene,  au început să se teamă pentru siguranţa depozitelor lor  bancare în US $ deschise în SUA. Fenomenul  McCarthyismului părea că va duce inevitabil la confiscarea dolarilor statelor comuniste din băncile americane. Bancherii britanici au sfătuit guvernele comuniste  să  îşi transfere dolarii din SUA către Banque Commerciale Pour L’Europe Du Nord, devenită ulterior  Euro Bank.   Cine a luat euro-dolarii statului comunist România din Eurobank, bani aflaţi acolo pe 22 decembrie 1989?

Titus Filipas

Subpoena ad testificandum

iulie 3, 2009

Aflăm de la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a158846/metoda-ridzi-270-000-euro-au-disparut-pe- drum-spre-costinesti.html , că  reprezentanţii firmei Artisan Consulting care a încasat 358.000 euro pentru a organiza Ziua Tineretului în Bucureşti  au transmis parlamentarilor că : “Ancheta parlamentara a incetat de drept la momentul deschiderii anchetei judiciare a DNA si, prin urmare, solicitarea comisiei nu mai are nici un suport legal”. Juriştii angajaţi la Artisan Consulting nu ştiu că solicitarea comisiei de anchetă parlamentară are valoare de “subpoena ad testificandum” şi are o putere mai mare decât ancheta judiciară a DNA ?

Titus Filipas

Ce are Andrei Pleşu cu Gică Popescu ?

iulie 3, 2009

În ziarul Adevărul  din 29 iunie 2009, apărea un EXCLUSIV semnat de domnul Mihai Mincan, articol „fulminant” cu titlul : „Gică Popescu a turnat la Secu”. Era de fapt vorba despre o scurgere ilegală de informaţii de la CNSAS, de la un „cercetător ştiinţific” care lucra acolo.  Aveţi o  mostră  verosimilă cu ceea ce se ocupă, mai nou, „cercetarea ştiinţifică” în România,  şi care este deontologia „cercetătorului  ştiinţific” de la CNSAS, sigur, nu din România în general. Pentru că asemenea  informaţii se vând şi se cumpără, printr-o tranzacţie. Dacă tranzacţia respectivă a avut loc în 2009, domnul Mihai Mincan ar fi putut cumpăra pe bani informaţia de la „cercetătorul  ştiinţific” din CNSAS despre fotbalistul  Gică Popescu. Dar, sincer să fiu, nu cred că scenariul a fost aşa simplu. „Cercetătorul  ştiinţific” de la CNSAS ar fi avut posibilitatea să încaseze bani mai mulţi printr-un şantaj direct asupra lui Gică Popescu. Dar n-a făcut-o. Aceasta înseamnă că tranzacţia s-a făcut mai demult. Ce legătură mai veche există între ziarul Adevărul şi CNSAS? Legătură instituţională nu există. Dar există legătură printr-un personaj : Andrei Pleşu. Care a lucrat la CNSAS, posibil să fi făcut recomandări de angajări de  „cercetători  ştiinţific”  la CNSAS (metoda s-a practicat, o mărturisea în public şi Constantin Ticu- Dumitrescu). Andrei Pleşu colaborează în ultimii ani cu articole la ziarul Adevărul.  Este plauzibil că Andrei Pleşu l-a recomandat pe vremuri pentru angajare la CNSAS pe acel anonim (deocamdată)  „cercetător   ştiinţific” care i-a furnizat  ziaristului Mihai Mincan  o copie  a documentelor despre fotbalistul  Gică Popescu  aflate la CNSAS.

Titus Filipas

Sever Voinescu nu trebuia să fie sicofantul lui Andrei Pleşu !

iulie 2, 2009

Citesc aici http://nastase.wordpress.com/2009/07/01/la-coada-cu-traian-basescu-la-supermarket/ comentariul :  +severvoinescu…asta cred ca nu este din familia Voinescu…+

Sigur că Sever Voinescu nu este din familia de boieri Voinescu, înrudită cu familia lui Petrache Poenaru, neam de panduri ! Alice Voinescu era strănepoata lui Petrache Poenaru, şi avea o demnitate sprijinită pe inteligenţa extraordinară. Din respect pentru numele de familie, din respect pentru memoria Doamnei Alice Voinescu, acest avocat Sever Voinescu nu trebuia să fie sicofantul lui Andrei Pleşu ! Un Andrei Pleşu (neam de prăvăliaş, deci ar fi trebuit să fie cinstit) care pur şi simplu a furat un muzeu conceptualizat şi construit de marele nostru cărturar Alexandru Tzigara-Samurcaş, pentru a-l transforma în “ctitorie” realizată prin trecerea sa ca şef  pe la Ministerul Culturii. Oamenii aceştia, lipsiţi complet de onestitate intelectuală, vor să fie consideraţi “intelectualii de elită” ai României ! Din cauza aceasta, culturnicii “de elită” de la GDS au terfelit toată floarea vechii noastre intelectualităţi !

Titus Filipas

Atitudinea lui Gabriel Liiceanu evaluată pe blog şi ziar

iulie 1, 2009

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca “Doina” lui Eminescu, “De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de “Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Iluminismul Meiji

iulie 1, 2009

După 1868, când începea Iluminismul Meiji, se traduce masiv în Japonia din cărţile fundamentale europene. Au fost traduse chiar şi cărţi româneşti ! În perioada comunistă la noi, am fost obişnuiţi să citim din traducerile ruseşti ale cărţilor occidentale, sovieticii traduceau masiv, dar japonezii traduceau şi mai mult ! Sigur, traducerea perfectă implică parcurgerea paginii cărţii cu identificarea hermeneutică. Prin 1904, filosoful Constantin Rădulescu -Motru insista pe importanţa principiului identităţii din logică asupra dezvoltării civilizaţiei româneşti. Constantin Rădulescu -Motru era optimist asupra şanselor noastre de progres : “Va veni şi vremea aceea!”

Titus Filipas


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.