„Modernitatea” este o ambiţie de performanţă a Civilizaţiei. Această „modernitate” era deja descrisă — şi respinsă — de Vechiul Testament : „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să atingã cerul.” (Geneza, 11 : 4). Entuziasmul acela hubric îl va impregna pe Frank Lloyd Wright — arhitect al muzeului Guggenheim din New York, Rotunda ce arată precum adumbrirea unui Babilon inversat — când declara : „Yes, I intend to be the greatest architect of all time!”. Prima parte a vieţii lui Frank Lloyd Wright se desfăşoară în Belle Époque, când modernitatea hubrică începea să se manifeste ca mod de viaţă. Ea propune omului o viziune a lumii resuscitând, contorsionând uneori, legenda turnului Babel. Romanele lui Jules Verne, — ce considera ideea de modernitate foarte reală, şi blama ficţiunea lui Herbert G. Wells cu acuza : „El inventează !”, căci, într-adevăr, eroul din „Maşina timpului” nu călătoreşte-n Caldeea–, începuturile aviaţiei, baloanele, planoarele, turnul Eiffel, toate-s reflexele sindromului Babel. În România, promotorii modernităţii şi modernismului sunt în primul rând Aurel Vlaicu şi Eugen Lovinescu. Implementând ambiţia modernistă în mediul urban, în Eurasia şi America, Le Corbusier si Ludwig Mies van der Rohe, embleme ale “stilului internaţional” simplificator, distrugeau textura oraşului tradiţional. Minimalismul lor ce pliază evantaiul perspectivelor culturale este-n primul rând arhetipal. Reacţia la această modernitate era eclectică, şi „dramatic vizibile”, cum ţinea să remarce Fredric Jameson, producţiile post-moderne apar întâi în arhitectură. Dar nu aşa vedeau postmodernismul Deleuze şi Guattari. În cea de a doua, –şi cea mai răspândită–, înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin “cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din 1991 : “Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu“, este relevant. Deja Marshall McLuhan, director la Center for Culture and Technology al universităţii din Toronto, era solicitat de oamenii de afaceri nord-americani să ţină prelegeri privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în S.U.A. motorul dezvoltării economice. Cultura populară devenea o multiplicare a etichetelor consumeriste mai mult ori mai putin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost marcate, pe „scara de timp a istoriei”, prin transfigurarea subiectului „naturii moarte” din tablouri în mărfurile identice stivuite pe rafturile magazinelor. Cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Cutii de supă acoperind ca o viitură fierbinte creaţiile expresionismului abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale lui Jackson Pollock şi Willem de Kooning. Fredric Jameson mai corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea, când s-a ajuns să se vorbească despre “sfârşituri”, printre care –să rîdem, nu ?–, şi al Istoriei. Altminteri este riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este respingerea metanarativului. Interdicţia impusă metanarativului înseamnă restatuarea indirectă a pozitivismului, la acest punct Alan Sokal are poate dreptate.
Titus Filipas
