Când alegea titlul ” Arhipelagul Gulag “, joc al conotaţiilor cuvântului rusesc “ostrov”, Alexandru Soljenitzyn sublinia că în Uniunea Sovietică teroarea statală absolută se manifesta printr-o modulaţie a intensităţii având caracter insular. Invers, acolo în Rusia, însăşi modulaţia civilizaţiei posedă caracter insular ! Rusia ce urmează lui Petru cel Mare e comparabilă felului cum era structurată lumea civilizaţiei greceşti până la Alexandru cel Mare. În antichitatea elină, civilizaţia “de vârf ” era prezentă numai în câteva oraşe, polis-uri, insule aflate într-o mare de barbarie. În acelaşi fel trebuie să vedem şi Rusia ultimelor trei secole : câteva oraşe de civilizaţie, iar în unele oraşe poate câteva cartiere, dar ele contau enorm, şi marcau diferenţa infinită faţă de “varvarstvo”, ori faţă de ” mojicie “, dacă doriţi un termen echivalent pentru barbaria rusească. Cum s-a ajuns însă la această putere imensă a Rusiei, cuplată cu atâta barbarie ?
“C’est la faute à Voltaire !”, putem spune şi noi. Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat după încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): “peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.”
Între Capitulaţiunea din 1740 prin care se afirma expres oprirea avansului apusean al Rusiei pe malul Niprului, şi pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774, prin care ţarina Caterina cea Mare primea hălci masive din Romania Orientală, care fuseseră totuşi, totuşi, garantate prin capitulaţiuni, Voltaire a organizat un lobby pentru Rusia în Franţa, care era cea mai mare putere a lumii la acel moment.
Textul complet al scrisorii lui Frederic cel Mare al Prusiei către filosoful Voltaire poate fi accesat aici http://blogideologic.wordpress.com/2009/04/19/premonitia-lui-frederic-cel-mare/ .
Frederic cel Mare dezvăluie detalii inedite privind acţiunea lobbistă a lui François Marie Arouet Voltaire (1694 -1778), un lobby în care l-a asociat şi pe matematicianul Jean le Rond d’Alembert (1717 – 1783), secretarul Academiei Franceze (începând cu anul 1772).
+DE FRÉDÉRIC, ROI DE PRUSSE./A Potsdam, le 8 octobre [1774]. “Negociaţiunea voastră încearcă toate contratimpurile posibile.”- “Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles.” […] “mă voi limita la a trimite mărturia unui general către domnul d’Alembert, şi voi scrie ministrului meu la Paris.”- “je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris.”+
Ar fi prea mult să spunem că acest lobby era o acţiune net anti–românească, deşi erau lovite în mod clar interesele româneşti. Într-adevăr, prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774, nu mai era garantată frontiera răsăriteană a Moldovei pe rîul Bug, aşa cum prevedea în mod expres Capitulaţiunea din 1740. Dar “ce-i mâna pe ei în luptă”, pe Voltaire şi d’Alembert ? O tradiţie moralistă anti-Romania iniţiată de filosoful francez Charles-Louis de Montesquieu (1689 – 1755).
Din Contra Reformă, intelectualii francezi percep în primul rând Noaptea Sfântului Bartolomeu (noaptea dintre 23 şi 24 august 1572). Noi, românii, percepem în primul rând unirea principatelor româneşti de către Mihai Viteazul, plătit de Contra Reformă ca un condottier spre a construi Romania Neoacquistica. Însă repulsia firească a intelectualilor francezi faţă de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, implicit repulsia faţă de Contra Reformă, a fost nelegitim transformată de Montesquieu, Voltaire şi d’Alembert într-un sentiment anti-Romania. Să reamintim, Romania apare în istorie prin acţiunea şi efectele Constituţiei Antoniniene din anul 212. Iluminiştii Voltaire şi d’Alembert fac tot posibilul pentru a preveni acea „regresiune a istoriei universale” chemată Romania Neoacquistica. “Progresismul” lui Voltaire şi d’Alembert va justifica ulterior politica lui Stalin faţă de România.
Titus Filipas
mirobolante. Ce facem însă cu dezvoltarea justiţiei distributive şi a justiţiei restaurative ? Este clar că România nu va progresa fără dezvoltarea celor două tipuri de justiţie. Vorbim atâta despre importanţa revoluţiilor şi rolul lor ca “locomotive ale istoriei”. În realitate, aşa cum arată istoria civilizaţiei, este infinit mai importantă pentru progresul societăţii dezvoltarea sistemelor de justiţie.
