Dimitrie Bolintineanu scrie o reflecţie negativă asupra ‘Cavalerului alb’: “Huniad se scoală, strigă contra sa,/Cu focoasă vorbă ce vorbeşte-aşa:/ – ‘Ungurul nu fuge dinaintea morţii!/ Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii./Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!’” Felul în care îl percepe Dimitrie Bolintineanu pe Ioan Huniade contrastează cu percepţia cronicarilor contemporani cavalerului. Ce îl numeau « Balacus », adică « Valahul ». Se făcea pe atunci, –poate şi pe vremea albigensilor, în opinia protocronistului Edgar Papu-, confuzia între « Balacus » şi « Blancus », « Cel Alb ». Cronicele franceze îl consemnau pe Ioan Huniade drept «le chevalier Blanc», iar cele din Catalonia ca pe « lo comte Blanc ». El a dat naştere arhetipului cultural folosit şi în managementul modern - « The White Knight ».
Despre isprăvile nobile ale Cavalerului Alb a fost compus un roman medieval : « Tirant lo Blanc ». Scris de Joanot Martorell, autor care s– a născut în anul 1413 la Gandia, oraşul ce a dat lumii familia Borgia. Joanot Martorell a murit cândva între 1465 şi 1468, dar nu pe câmpul de luptă. Tipărit la Valencia în 1490, romanul catalan Tirant lo Blanc este păstrat ca incunabil. Cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu a luptat totuşi la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Ioan Huniade). Mai târziu, Mario Vargas Llosa încearcă să găsească o explicaţie, ori să propună o justificare pentru comportamentul lui Joanot Martorell care, –în opinia singulară a lui Vargas Llosa–, ar fi scris „la novela total”. Romanul Tirant lo Blanc era foarte apreciat de acel caracter pur livresc care a fost Don Quijote. Dar volumul « Tirant lo Blanc » nu a fost găsit de Cervantes la prima trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori, cărţ aflate pe rafturile bibliotecii lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al primei părţi, Miguel de Cervantes dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă peste măsură : « Află deci că se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară de desfătări şi o mină de aur pentru clipele de răgaz. Aici e don Quirieleison de Montalban, valeroso caballero, y su hermano Tomás de Montalbán, şi cavalerul Fonseca, şi bătălia pe care pe care voinicul de Tirante o dete cu dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida,[…] Digoos verdad, señor compadre, que, por su estilo, es éste el mejor libro del mundo. Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună carte de pe lume.» Am împrumutat excerptul din varianta românească îngrijită de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, pe care am găsit-o retipărită de Editura Hyperion de la Chişinău, în anul 1993. În subsolul paginii unde este amintit cavalerul de Montalban, tălmăcitorii Ion Frunzetti şi Edgar Papu comentau, avertizând că nu-i lămurire, mai curând reacţie la numele propriu Quirieleison din textul medieval scris de Joanot Martorell: « Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă din : ‘Kirie eleison’, (‘Doamne milueşte’, în liturghia greacă), ceea ce sună foarte ciudat. » Don Quirieleison de Montalban, un caracter din romanul Tirant lo Blanc, era modelat după un personaj catalan real avându-şi fieful în Peninsula balcanică, unde a bântuit multă vreme Compania catalană. În fond, Tirant lo Blanc este într-adevăr “novela sin fronteras” – « romanul fără frontiere », cum spune Mario Vargas Llosa în prologul compus special pentru o nouă ediţie franceză a romanului. Îmi place sunetul prologului cu titlul în catalană: « Lletra de batalla per Tirant lo Blanc ». Ipoteza marelui om de cultură american Ezra Pound (1885-1972), că textele neolatine formează un continuum, este probabil corectă în termeni de acurateţe faţă de adevăr, dar nu şi în termeni politiceşti. În fine, într-o abordare protocronistă, se poate spune că insistenţa lui Ioan Eliade Rădulescu asupra valorii şi posibilităţii translatării modului de gândire românesc pe o structură deja existentă a limbii toscane perfecte anticipa cumva ideea lui Ezra Pound. Apoi, în Italia, toscana se propagase pe meridianul geografic, trecând nepăsătoare peste dialectele din peninsula italică, de neînţeles pentru vorbitorii limbii literare italiene. Ioan Eliade Rădulescu îşi imagina doar o propagare a toscanei pe o paralelă geografică, ajungând astfel şi în România. Faptul că pesimismul lui Ioan Eliade Rădulescu a fost infirmat arată puterea uluitoare a secolului XIX cultural românesc. Dar nu trebuie să neglijăm că tocmai exerciţiile lui Ioan Eliade Rădulescu în toscană au pregătit traducerea perfectă din Dante pe care o realizează George Coşbuc.
Prima variantă publicată a Scrisorii de provocare la luptă era de fapt în limba franceză, fiind prolog apocrif la ultima editare franceză a romanului Tirant lo Blanc. Cea dintâi ediţie franceză fusese tradusă şi tipărită în Epoca Luminilor, mai exact la anul 1737, fiind îngrijită de contele de Cailus. S-au păstrat mai multe “scrisori de provocare” alcătuite sub pana lui Joanot Martorell, dar nicio “carte” după sfârşitul luptei ca posibil epilog.
În Scrisoare III, Mihai Eminescu observă pe bună dreptate că un cavaler-poet trebuie să trimită o scrisoare de pe câmpul de luptă la sfârşitul bătăliei. Şi construieşte un model pentru Limba Română : “De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte,/Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/Ce-i mai mândru-n valea Ta:/Codrul cu poienele,/ Ochii cu sprâncenele;/ Că şi eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi:/ Oastea mea cu flamurile,/ Codrul şi cu ramurile,/Coiful nalt cu penele,/Ochii cu sprâncenele./ Şi să ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/Te sărut, Doamnă, frumos.” Această ‘scrisoare în scrisoare’ ne arată şi un Mihai Eminescu sculptor de ‘statuie senzualistă’ à la Condillac. Criticul literar Dan Gulea, el însuşi un observator illuminist precum statuia senzualistă a lui Condillac, notează epilogul apocrif la Scrisoare III compus de scriitorul monah Valeriu Anania, ca discurs exhortativ: ‘Ce bine-ţi stă-n armură, tinere cavaler al zodiilor mele! De unde te cunosc şi cum de te ghicesc la obîrşii?’ (poezia “De din vale de Rovine”).
Există epilog apocrif la vreo editare recentă a romanului scris de Joanot Martorell, epilog intitulat : „Scrisoarea lui Tirant lo Blanc după sfârşitul bătăliei”? Chiar dacă Joanot Martorell nu a luptat la Varna alături de Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu ar fi absurdă adăugarea unui epilog apocrif la ediţia în limba română a lui Tirante cel alb. Cum îl numeşte Edgar Papu care a binevoit să ne lase moştenire un magnific tradus Don Quijote, în parteneriat egal cu Ion Frunzetti. Epilogul, zic, ar trebui să plece de la ideile exprimate de Mihai Eminescu şi Dimitrie Bolintineanu, pentru a se integra într- un lanţ de valoare adăugată. Cu prolog şi epilog apocrife, romanul Tirante cel Alb fi-va, în fine! total şi în Limba Română.
Titus Filipas
