În ziarul Gardianul din 17-01-2008, Doamna Kovacs Anna ne propunea spre lectură un excerpt din clamările preşedintelui Uniunii Civice Maghiare din Sfântu Gheorghe, domnul Zoltan Gazda: “Maghiarii nu s-au mutat peste români, ci românii peste maghiari!”. Am încercat să contracarez alegaţia lui Zoltan Gazda cu un excerpt dintr – o enciclopedie mult mai credibilă decât encyclopedia online Wikipedia, excerpt care demantela clamarea domnului Zoltan Gazda. Conformându- se unei politici de cenzură, comentariul meu a fost refuzat! A fost acceptată numai constatarea : Titus Filipas (2008-01-17 05:33:38)/BRITANNICA/Am incercat sa inserez o informatie preluata din Encyclopaedia Britannica, dar a fost refuzata, pentru motivul ca “Folosirea unui limbaj neadecvat va duce la restrictionarea accesului dumneavoastra la sectiunea de comentarii.”, vezi http://www.gardianul.ro/comentariu-107491.html#cm103698
Vă rog pe Dumneavoastră să decelaţi “limbajul neadecvat” – dacă el există– din textul meu :
+Ungaria se naşte dintr-o decizie complet eronată luată de împăratul Arnulf de Carintia. Dacă ar fi aşteptat să vadă moartea naturală a unchiului său, Charles le Gros, împărat bătrân şi bolnav, ambiţiosul nepot Arnulf de Carintia ar fi putut să preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refăcut prin pur noroc de Charles le Gros. Care a respectat întotdeauna principiul cunctator-evaluator: „Wait and see”, dacă îl zicem pe englezeşte. Dinamic în luarea deciziilor, Arnulf de Carintia comite două greşeli fundamentale care vor afecta Europa. Deci şi pe noi. Prima greşeală a fost aceea că, la 887 AD, provoacă intenţionat o revoltă în Francia răsăriteană. Carol cel Gras este detronat fără sa opună vreo rezistenţă. Burgundia, Italia şi francii apuseni nu îl recunosc pe Arnulf. Astfel la 887 AD s-a destrămat pentru totdeauna imperiul zidit de Charlemagne combinând forţa armată cu diplomaţia. Arnulf de Carintia a fost recunoscut ca rege de francii răsăriteni. A reuşit să îşi impună autoritatea în Lotaringia. La 891, Arnulf îi învinge pe vikingii care urcau pe fluviul Rin şi jefuiau până aproape de Bruxelles. Apoi se întoarce la rezolvarea problemelor din răsăritul imperiului franconian. Pentru asigurarea drumului între Baltica şi Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe războinicii slavi ce îl ajutaseră cu cetele lor împotriva avarilor. Nu era ceva neobişnuit. Charlemagne mai făcuse alianţe profitabile cu slavii cei mai apuseni, odobriţii, aflaţi pe coasta baltică lângă Danemarca. Cu ajutorul odobriţilor, Charlemagne îi alungase pe saxoni, şi deschisese un drum comercial spre răsărit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se ştie că avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederaţie care apărea şi dispărea în secolul VI, erau caracterizaţi printr-o mare cruzime, însă cetele acelea de slavi îi întreceau. Voievozii slavi din răsăritul imperiului carolingian vor rupe legăturile de vasalitate faţă de urmaşii lui Charlemagne. Slavii aceştia voiau să controleze şi să vămuiască pentru ei comerţul fructuos dintre Baltica şi Mediterana. Arnulf de Carintia încearcă să recâştige această sursă majoră de resurse. În anul 892, Arnulf de Carintia face a doua greşeală mare a politicii sale. Încercând să îşi impună autoritatea asupra ducelui Svatopluk, i-a chemat în ajutor pe maghiarii ce se aflau, călăreţi şi corturi, pe la mijlocul secolului IX, în stepa din nordul spaţiului pontic tăiată de cursul Donului. Este simptomatic faptul că mulţi dintre istoricii maghiari de astăzi uită să spună că Panonia, înainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stăpânirea carolingiană, adică a domnului Lerui pomenit în colindele româneşti. Maghiarii, care au fost invitaţi de carolingianul Arnulf de Carintia numai ca auxiliari temporari în Câmpia Panoniei, se vor dovedi însă chiar mai cruzi decât slavii, şi vor fi până la urmă imposibil de controlat. Hoarda aceea medievală era segmentată în zece triburi numite ’săgeţi’, cunoscute de Europa ca ‘On-Ogur’, literalmente “zece săgeţi”. De unde au rezultat două nume. Din raidurile lor înspăimântător de sângeroase în Franţa, ‚Ogur’ a lăsat cuvântul francez ‚ogre’, însemnând ‚devorator de copii’, căpcăun. Cel de al doilea cuvânt: ‘Ungur’, rezultă din aglutinarea expresiei ‘On-Ogur’. De fapt numai şapte ’săgeţi’ erau formate din maghiari, celelalte trei ’săgeţi’ erau alcătuite din khazari, triburile lor se adăugaseră probabil din Galiţia. Mai putem bănui că aceştia din urmă erau deosebit de bogaţi, printr-o combinaţie de comerţ şi de pradă. În amintirea colectivă românească se mai păstrează un ecou al ‚Săgeţii’, cu semnificaţia de ‚putere şi bogăţie’, înregistrat de George Coşbuc la începutul poeziei “Nunta Zamfirei”: “E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Se spune că această ‘amintire despre Săgeată’ fusese auzită de George Coşbuc de la mama sa. +
Or, episodul acesta demonstrează existenţa unui filon autentic de memorie ţărănească în Transilvania. O memorie cu orizont de timp foarte extins, “histoire de la longue durée” - cum o definea Fernand Braudel. Poezia “Nunta Zamfirei” este un document care probează convingător faptul că memoria românească din Ardeal ajunge cel puţin până în secolul IX. Adamantin, mai probează că românii din Transilvania au fost martori la sosirea ungurilor. Iar nu invers, cum susţineau unii istoriografi maghiari din secolul XIX, citaţi acum de Zoltan Gazda.
Titus Filipas
Etichete Arnulf de Carintia, Blocada informaţională, Charlemagne, Charles le Gros, cunctator-evaluator, Encyclopaedia Britannica, Fernand Braudel, George Coşbuc, histoire de la longue durée, Lerui, Nunta Zamfirei, ogre, On-Ogur, Panonia, Svatopluk, Săgeată, Titus Filipas, Ungaria, Wait and see, Wikipedia
