Cărţile cochon în lecturi nedigerate

Scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872) a influenţat Junimea şi cultura română prin ideologia artei pentru artă  şi totodată prin ideologia cărţilor cochon (vezi Ion Creangă şi Mihai Eminescu, vezi Luca Piţu şi douămiiştii). Intelectualii aceia estetizanţi, bine şcoliţi, de la Junimea, când frunzăreau cărţile cochon ale lui Théophile Gautier, unde textul într-o franceză pură şi civilizată, analizând politica internă a Franţei timpului, era însoţit pe liziera paginii de un limbaj figurativ înlocuind expletivele, exclamau nedumeriţi şi expletiv: „Ce-are sula cu prefectura!?”  Este  o ipoteză privind originea întrebării. Altă ipoteză ar fi aceea că elita administrativă din România celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, elită din care făceau parte şi prefecţii, punea aceeaşi întrebare privind cărţile lui Théophile Gautier. Devine  foarte probabil deci ca retorica întrebării „Ce-are sula cu prefectura?” să fi fost inventată de un prefect junimist în contextul strict al unei etici utilitariene (benthamiene). Oricum, trebuie amintită această dihotomie junimistă de interpretare a cărţilor lui Théophile Gautier. Dar însuşi textul cărţilor cochon scrise şi publicate de Théophile Gautier nu era deloc vulgar. Ion Creangă scrie textul Povestea poveştilor, jumătate cochon jumătate Mutinus, pur şi simplu pentru că nu ştia franţuzeşte când răsfoia cărţile lui Théophile Gautier!  „Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această capodoperă a erotismului comic„, crede naiv Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas. ‚Ziarul de Iaşi’ din  20/12/2006  adăugase această „evaluare liiceană”  la ştirea: + Povestea poveştilor   este publicată de Humanitas în ediţie trilingvă  română-franceză-engleză, însoţită de desenele pictorului Ioan Iacob. Textul lui Ion Creangă a fost tradus de Alistair Ian Blyth, absolvent de Cambridge, cunoscător la nuanţă  al limbii române, şi de Marie-France Ionesco, fiica lui Eugene Ionesco, minuţioasă ca un bijutier în a şlefui fiecare cuvînt, informează Humanitas. Potrivit editurii, pictorul Ioan Iacob, stabilit în Germania, a reuşit, cu forţa şi expresivitatea desenului, să „re-povestească” „Povestea poveştilor”, cu alte imagini pentru fiecare dintre cele trei variante: română, engleză şi franceză.+ Comentariul prompt al domnului  Daniel Stuparu,  un cititor  obişnuit  dar totuşi eminent al „Ziarului de Iaşi”, demonstrează că „dulcele tîrg al Ieşilor” rămâne capitala culturală a României :    +Gabriel Liiceanu numeşte această poveste în marginea căreia nici măcar un puber imberb al prezentului nu mai poate schiţa decât cel mult un zâmbet condescendent, o „capodoperă a erotismului comic”. Dacă ar fi să fim riguroşi – în sens heideggerian să zicem, cum îi plăcea cândva (ou sont les neiges d’antan?) domnului Liiceanu, pe când era ilustru profesor la catedra de filosofie a Universităţii din Bucureşti – ne-am putea întreba, şi pe bună dreptate:                         Care capodoperă? Care erotism? Care comic? Dacă acest text, nu mai lung de câteva pagini, fără cap şi coadă, dezlânat şi ridicol, care nici măcar o glumă bună nu poate fi numit (pentru că un banc are o poantă, şi e indiscutabil mai scurt, adică obţine un efect mai percutant cu un efort de mai mici proporţii) poate fi  numit capodoperă, atunci bijuterii precum Paradisul                         pierdut al lui Milton sau Despre itinerarul minţii în Dumnezeu al lui Bonaventura ce să mai zicem? Se pare însă că cei care acuzau cercul de la Păltiniş de un lamentabil epigonism aveau dreptate.+ Comentariul acesta e îndreptăţit  numai în măsura în care îl disociem pe filosoful craiovean Constantin Barbu de amintitul epigonism al cercului de la Păltiniş. Să adăugăm noi ceea ce se pare că nu ştie domnul Gabriel Liiceanu. Principiul junimist Artă pentru artă fusese împrumutat din prefaţa cărţii Mademoiselle de Maupin a lui Théophile Gautier. Graficianul Aubrey Beardsley (1872 – 1898), cel mai controversat, mai decadent, mai estetizant şi totodată cel mai puţin recomandabil dintre artiştii stilului Art Nouveau, ilustrase cartea ‚Mademoiselle de Maupin’ (Six Drawings Illustrating Théophile Gautier’s Romance Mademoiselle de Maupin by Aubrey Beardsley published by Leonard Smithers and Co., London, 1898). Şi limbajul figurativ al cărţilor cochon ale lui Théophile Gautier va fi imitat de graficianul englez Aubrey Beardsley, bun prieten cu Oscar Wilde (1854-1900) fără să fie el însuşi homosexual, pentru a ilustra scenele falice din piesa antică Lysistrata, compusă de grecul Aristofan. În perioada degradării intelectuale forţată de comuniştii internaţionalişti din România, arii din opereta Lisistrata erau repetate cu o insistenţă absolut anormală de radiodifuziunea română. Tot pe atunci, unele dintre desenele lui Aubrey Beardsley (de exemplu Flosshilde şi Trandafirul din Lima) erau sursă de inspiraţie pentru ilustraţiile cărţilor erotice destinate copiilor, în care proletarul câştigă dragostea Cosânzenei ca într- o nuvelă de Kay Boyle. Aubrey Beardsley mai executase o serie de 17 ilustraţii pentru scene din Salomeea, piesa lui Oscar Wilde în versiunea franceză. După 1989, teoreticianul culturii Radu Ţeposu (1954-1999) începea să publice desenele lui Aubrey Beardsley în revista Cuvântul.  Probabil că ar fi necesară, chiar şi utilă,  publicarea unui întreg volum ilustrat cu desenele lui Théophile Gautier şi Aubrey Beardsley, desene însoţite  obligatoriu  de comentarii pertinente. Căci ediţia trilingvă  şi ilustrată a Poveştii Poveştilor   pusă pe piaţă de editura Humanitas este  doar  „cumplit meşteşug de tâmpenie”.   

Etichete: Art Nouveau, Aubrey Beardsley, cochon, cumplit meşteşug de tâmpenie, Cărţile cochon în lecturi nedigerate, Gabriel Liiceanu, Ion Creangă, Junimea, Mademoiselle de Maupin, Mutinus, Radu Ţeposu, Théophile Gautier, Titus Filipas, Wilde