Klaus Johannis între Foca şi Opârlia

iulie 24, 2014

Este cu totul şi cu totul deplasat snobismul pe care îl afişează domnul Klaus Johannis faţă de români. Infatuarea lui absolut indecentă se manifestă şi prin felul cum vrea să ne impună un şablon de limbaj prezentat eronat ca element de noutate ! Astfel, folosirea termenului focus în loc de focar, un foarte vechi cuvânt românesc care provine din latinescul vulgar focarium, vrea să sublinieze subordonarea intelectuală a românilor faţă de germani. Întâlnim focus la Horaţiu, întâlnim focus la Vergiliu, dar în limba germană el apare abia la anul 1604 în scrierile astronomului Johannes Kepler. Focus exista de multă vreme în latina clasică, şi de acolo provine focarium din latina vulgară, transformat în „focar” în limba proto-română. Dar după campania feroce a lui Volodea Tismineţki – comunist din tată-n fiu- împotriva protocronismului românesc, mulţi români ezită chiar să mai folosească „focar” şi derivatele sale (precum „focaliza”). Folosirea barbarismului „a focusa” în locul verbului cuminte şi cu tradiţie veche „a focaliza” ne arată tendinţa actuală, anume generarea unui complex de inferioritate culturală a rumânului.
Titus Filipas

Haşdeu ca doctrinar

iulie 24, 2014

Românismul – doctrina lui Bogdan Petriceicu Haşdeu – a fost sursă de inspiraţie pentru Mihai Eminescu, dar şi pentru ideologii naţionalişti români din perioada interbelică.
Titus Filipas

Ideologia naţionalismului românesc

iulie 24, 2014

Ideologia noastră – „a noastră“, repet- ne ajută să ieşim din starea de stupoare, ori starea de „numbing“ – cum scria Marshall McLuhan.
Titus Filipas

MI6

iulie 24, 2014

Eu am blamat în mod expres serviciul MI6 pentru montajul denumit pompos „Revoluţia română din decembrie 1989”. MI6 provine din transformarea lui Intelligence Service. Pentru care lucra agentul englez care l-a împiedicat pe 24 august 1944 pe naţional-ţărănistul Iuliu Maniu să preia funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. De acolo se trag toate necazurile României.
Titus Filipas

Toshiba Clean Room Farm Yokosuka

iulie 24, 2014

În locul fabricării dispozitivelor semiconductoare, se cultivă într-un mediu foarte pur legume bio http://www.lemonde.fr/economie/article/2014/07/18/toshiba-adopte-le-regime-legumes_4459434_3234.html
Titus Filipas

Un aforism

iulie 22, 2014

Ideologia primară, dezvoltată în paradigma thermidoriană, este ilustrarea aforismului franţuzesc “C’est facile quand on sait comment s’y prendre”. Există „ideologia gramaticală” a lui Antoine Destutt de Tracy (în ideologia primară, gramatica se defineşte drept ştiinţa sistemelor de semne prin care se exprimă idei), precum şi „ideologia fiziologică” a medicului Cabanis. Amândouă se bazează de facto pe psihologia senzualist-asociaţionistă. Observ cu anumit interes cum Ideologia gramaticală a influenţat chiar HTTP, unde metoda se cheamă şi verb. Ideologia lui Destutt este focalizată pe senzaţiile „exterioare” corpului, iar Ideologia lui Cabanis este focalizată pe senzaţiile „interioare” corpului. În secolul XX, filosoful canadian Marshall McLuhan uneşte cele două abordări şi îşi construieşte gloria. Ideologul Antoine Destutt de Tracy va fi aproape uitat la noi (mai puţin metoda lui propusă pentru nation-building, liberalul Dan Amedeo Lăzărescu ne povestea o discuţie purtată într-o celulă de închisoare comunistă cu un aristocrat intelectual de etnie maghiară, devenit cetăţean român, care îşi exprima invidia pentru calea aleasă în secolul XIX de romanticii români!). Pe calea fiziologică indicată de Cabanis vor merge medici şi psihologi. De aici va rezulta, peste vreun veac după munca lui Cabanis, Psihanaliza lui Sigmund Freud.
Titus Filipas

Puteam să fim noi în loc de Gaza ?

iulie 21, 2014

Da. În cartea “Eminescu, securitatea şi siguranţa naţională a României”, autorul George Ene scrie : “Alianţa Universală Israelită, în special prin intermediul preşedintelui Adolphe Crémieux, acţiona agresiv împotriva României în mediile politice şi de presă occidentale, urmărind determinarea factorilor de putere să acorde evreilor care urmau să imigreze drepturi civile şi politice egale cu ale majoritarilor aflaţi în România. Faţă de această situaţie, Mihai Eminescu se angajează – din proprie iniţiativă – în acţiuni de informare, de influenţă şi chiar de contrapropagandă, întreţinând polemici cu publicaţii de prestigiu din Occident.”
Titus Filipas

“Taberele lui Antonescu peste Nistru”

iulie 20, 2014

@Centru http://nastase.wordpress.com/2014/07/19/procesul-marii-tradari-nationale-1/
Evreii şi ţiganii deportaţi în “taberele lui Antonescu peste Nistru” (denumirea agregată Transnistria se referă de fapt la Edisan şi la Podolia Mică) primeau de la statul român de atunci o raţie de 400 de grame de pâine pe zi, există documentele doveditoare. Ofiţerul Ion Antonescu fusese ataşatul militar al României în Franţa. Studiase ca autodidact evenimentele importante de pace şi de război din istoria Franţei. Probabil că atunci află şi despre statutul de judeţ-vestigiu (ca Romanaţii, la noi) al domeniului Soissons (cunoscut de asemenea ca Neustria) ce justifică totalmente clamarea de Imperator Romanorum a lui Charlemagne de la anul 800. Memoria evenimentului este păstrată şi în colindele noastre de Crăciun ca “Lerui Ler”.
Colegul @Matache Voicu (Multă sănătate!) scria, mai an, aici pe blog : +Neagu Djuvara, autorul cărții „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944”, subintitulată „Şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări”, înfățișează și motivul scrierii acestei broşuri: ”de a dezminţi informaţia care circula cu insistenţă, anume că în dimineaţa lui 23 august 1944 ar fi sosit de la Stockholm o telegramă care anunţa că Uniunea Sovietică acceptase să încheie cu Ion Antonescu un armistiţiu, în condiţii care îi dădeau mareşalului satisfacţie, mai ales în privinţa stabilirii unei zone neutre undeva în ţară.”+ Neprecizata (de către istoricul Neagu Djuvara) a “zonei neutre undeva în ţară” era de fapt un judeţ-vestigiu precum domeniul Soissons (englezii folosesc denumirea de “rump state”). Şi Stalin acceptase ! Drept mulţumire pentru faptul că mareşalul Ion Antonescu retrăsese trupa română din Grupul de Armate Centru care atacase Moscova.
@Centru
Cât despre „Nicolschi“ (eu zic că grafia corectă este Nikolski!), ai uitat să aminteşti faptul că ginerele lui coordonase de la TVRL aşa-zisa „revoluţie română din decembrie 1989“. Eu nu pricep ce fel de jocuri amestecate faci tu aici, pe blog ! De ce sari ca ars atunci când încercăm să lămurim ce s-a întâmplat de fapt la Malta ? De asemenea –tu, şi alţii- de ce vă supăraţi atunci când eu amintesc Capitulaţia de la 1740 redactată de filosoful constituţionalist Gabriel Bonnot de Mably şi supervizată de cardinalul-cancelar de Fleury, Capitulaţie ce stabilea ca fiind legitimă frontiera României pe Bugul pontic ? Şi Winston Churchill, în Memoriile sale, vorbeşte în mod expres despre această legitimitate ! Care a fost suspendată, numai temporar!, de Tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774.
Titus Filipas

Muzica pop “conceptuală” într-o interpretare “electrică”

iulie 19, 2014

Cel mai recent album La Roux http://www.theguardian.com/music/video/2014/may/22/watch-la-roux-new-video-let-me-down-gently
Titus Filipas

În atenţia ministrului Culturii din România, doamna Biro Rozalia

iulie 18, 2014

+STATUSUL CATOLIC ARDELEAN / Disputa dintre Catolicism şi Protestantism a dat naştere unei stafii care tulbură rânduielile canonice catolice şi încalcă, peste timp, suveranitatea Statului Român – “Statusul Catolic Ardelean.” Născut în timpul tumultoaselor evenimente din secolul al XVI-lea, “Statusul Catolic Ardelean” s-a vrut a fi, de la început, o reacţie la contrareforma religioasă habsburgică, o încercare disperată a grofilor, baronilor şi a conţilor de a controla bunurile “Bisericii Catolice”, contrar normelor canonice, care interziceau amestecul laicilor în treburile ei interne. Patrimoniul Bisericii Catolice, în permanentă creştere ca urmare a donaţiilor uriaşe primite de-a lungul veacurilor, a fost râvnit mai abitir după ce Maria Tereza a desfiinţat Ordinul Iezuiţilor şi i-a confiscat imensa avere în folosul statului. Profitorii laici au speculat toate ocaziile oferite de evenimentele istorice pentru a-şi legaliza existenţa şi, mai ales, pentru a deveni stăpâni legali ai bunurilor «Bisericii Catolice Ardelene». Cu toate eforturile lor disperate, grofii, baronii, conţii şi nemeşii, grupaţi sub pulpana Statusului Catolic, n-au reuşit să pună mâna pe averile papistaşe, statul, biserica şi regalitatea opunându-se cu înverşunare. “Tratatul de la Trianon”, care a făcut o dreptate istorică poporului român prin Unirea cea Mare de la l Decembrie 1918, i-a oferit şi o “CIREAŞĂ OTRĂVITĂ”, Statusul Catolic Ardelean cu toate problemele lui. De această dată, sfidând autoritatea Statului Român, Statusul Catolic Ardelean şi-a făcut propria lui lege, punând autorităţile româneşti în faţa faptului împlinit. Dându-şi seama de dimensiunile afacerii tenebroase numită Statusul Catolic Ardelean, prin ordinul Ministerului de Instrucţiune şi Culte nr. 52202 din 1931, a fost instituită o Comisie alcătuită din ONISIFOR GHIBU, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj, membru corespondent al Academiei Române ; VICTOR ONISIFOR, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj ; ALEXANDRU BORZA, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj; DR. VICTOR BARONI, profesor la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj; ISTRATE MICESCU, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj; deputat ION DUMITRESCU, directorul contenciosului Ministerului de Instrucţie şi Culte ; MOISE IENCIU, inspector general în Ministerul de Culte; OVIDIU DUMITRESCU, avocat al Statului Român.
Comisia a cercetat un mare număr de documente pe baza cărora a elaborat un amplu studiu, referitor la “STATUSUL ROMANO CATOLIC ARDELEAN “. Cu toate că au trecut 77 de ani de când Comisia Ministerului de Instrucţiune şi Culte şi-a încheiat activitatea, raportul elaborat a rămas o radiografie de o excepţională acurateţe a fenomenului hungarist, care s-a dorit a fi un instrument pervers în mâna laicilor unguri, folosit în lupta de acaparare a unei averi imense ce nu le aparţinea. Raportul comisiei este cu atât mai important, cu cât el a fost elaborat la un an de la câştigarea «Procesului Optanţilor», de către Nicolae Titulescu, în faţa Consiliului Naţiunilor. Ce este Statusul Catolic Ardelean? În Biserica Romano-Catolică din Transilvania a existat, în afară de conducerea prevăzută de “Dreptul Canonic’’’ al Bisericii Catolice, şi o conducere cu specific ardelenesc, cunoscută sub denumirea : “Statusul Romano Catolic Ardelenesc”, unic în felul său în întreaga lume catolică. După unele afirmaţii, această formă de conducere datează din secolul al XVI-lea, când, ca o consecinţă a răspunderii “Reformaţiunii în Ardeal”, a încetat de a mai exista Episcop Catolic şi afacerile puţinilor credincioşi ai Bisericii Catolice, au rămas să fie conduse de către “Fruntaşii catolici laici”. În acele vremuri deputaţii catolici din «Dieta Ardeleană», sub numele vag de “Stat Catolic” aveau să se intereseze şi de “interesele şi de treburile bisericii lor” şi mai ales de chestiunile materiale şi pecuniare. Această organizare a ţinut multă vreme, într-un anumit sens, locul conducerii pentru “administraţie bisericească”, până când, după “anexarea Transilvaniei la Austria”, dinastia habsburgică a “decretat religia catolică drept religie de stat şi a reînfiinţat în Transilvania Episcopatul”. Prin această măsură “Statusul Catolic, în accepţiunea lui originală” s-a “desfiinţat de la sine ca o organizaţie devenită inutilă”. De asemenea, se poate aprecia că s-au mai ţinut sub dominaţia habsburgică, uneori, la intervale rare – “consfătuiri ale Statului Catolic “, care aveau un caracter mai mult profan şi politic şi se ţineau sub conducerea “Guvernatorului Transilvaniei”, în locuinţa sa particulară. În noua ipostază, “Statusul Catolic” nu mai era un organ de conducere bisericească, el a devenit un “auxiliar al guvernului habsburgic, în politica de recatolicizare a imperiului”. Cât de neînsemnat era “Statul Catolic” în acea noua etapă se poate vedea şi din faptul că, la 1773, împărăteasa Măria Tereza, “a confiscat pe seama statului” toate bunurile “Ordinului Iezuit”, desfiinţat de Papa Clement al XIV-lea . De remarcat că bunurile mobile şi imobile nu au fost date nici în administrarea Bisericii Catolice, nici Statusului Romano-Catolic Ardelean. Ele au fost date în administrare “Comisiei Literare” create ca organ de stat, care a constituit 5 fonduri tereziene cu orientare social culturală. În perioada funcţionării “COMISIEI LITERARE” (1773-1848), Statusul Catolic Ardelean a încetat cu totul de a mai exista . Abia în 1848, când s-a şters caracterul de Stat al Religiei Catolice, îşi face din nou apariţia. Comisia Catolică a fost desfiinţată ca urmare a Unirii Forţate a Ardealului cu Ungaria. Elementul Catolic mirean din Transilvania a încercat să reînvie “Statusul Catolic”, pentru a putea pune mâna pe averile “administrate” de “Comisia Catolică”, averi care proveneau din “donaţiuni regeşti” făcute pentru scopuri culturale ale ţării şi care “niciodată nu fuseseră” ale Bisericii Catolice şi “nici administrate de aceasta”. Partea cea mai mare a averilor a fost donată în 1581 şi 1583 de Ştefan Bathori, în administrarea «Călugărilor Iezuiţi» pentru Universitatea din Cluj, cu titlu perpetuu. După desfiinţarea “Ordinului Iezuit”, acele averi, împreună cu alte bunuri adăugate de împărăteasa Maria Tereza, au fost “luate din nou” în seama statului habsburgic şi au fost date în administrarea “Comisiei Speciale sau Literare” din sânul Guvernului Ardelean, pentru scopuri de stat. Încercarea de la 1848 de preluare a bunurilor iezuite de către “Statusul Catolic” nu a reuşit şi “Comisia Specială sau Literară “ a continuat “să administreze” mai departe fondurile şi bunurile amintite. Totuşi, în 1866 “deputaţi catolici” din Dieta Ardeleană, care işi ţineau şedinţele la Cluj, s-au întrunit ocazional, sub “preşedinţia Episcopului” şi printr-o “adresă înaintată Guvernului” au cerut ca aceasta să transpună “agendele desfiinţării” “Comisiei Catolice”. La această “adresă”, Guvernul a comunicat Episcopului că “Regele aprobă, ca sistându-se aşa numita Comisie Catolică, de pe lângă Guvernul Ardelean, chestiunile aparţinătoare până aici sferei ei de competenţă, să se administreze şi să fie condusă cu influenţa Adunării şi a Comisiei alese din sânul acestuia după modalitatea fixată în procesul verbal al Adunării Statusului Romano Catolic Ardelean, conform modalităţilor pe care Majestatea Sa, în înţelegere cu toţi factorii interesaţi şi pe lângă păstrarea neatinsă a drepturilor prea înalte de “patron şi inspector suprem “, le va stabili şi le va înainta spre “înalta aprobare”. În legătură cu această adresă, Ministerul Cultelor l-a invitat pe Episcop să “convoace, de urgenţă, Adunarea Statusului Catolic ale cărei propuneri în chestiune să i le trimită înapoi, însoţite de părerea Episcopului”. Adunarea s-a convocat în 1868, după realizarea dualismului austro-ungar, dar a scos la suprafaţă tendinţe cu totul îndepărtate atât de intenţiile Guvernului, cât şi de vederile Episcopului. Elementul “mirean”, reprezentat în număr covârşitor, a preconizat o “organizare autonomă” a Statusului Catolic, în sensul ca acesta să nu-şi limiteze activitatea la o “simplă influenţă” în “administrarea bunurilor mobile şi imobile”, aşa cum prevedea “rescriptul împărătesc”, ci să devină “o conducere proprie şi autonomă” de ocârmuire a tuturor “afacerilor bisericeşti”, afară de cele privitoare la “cultul divin”, mai presus “de Episcop şi de Rege”. Adunarea a decurs într-o atmosferă încordată, şi “numai tactul deosebit al Episcopului” a făcut ca ea să nu se destrame înainte de vreme. Hotărâri, care să poată fi considerate ca expresie a adunării, nu s-au putut aduce “elementul mirean a înaintat opinia separată împotriva punctului de vedere al Episcopului şi al clerului, ceea ce a făcut să se înainteze Guvernului un lung document şi un aspru protest împotriva mirenilor, care vor să scoată din ţâţâni Biserica Catolică, târând-o pe căi pur şi simplu protestante.” În protestul său Episcopul M. FOGARASSY a mai constatat că: “Adunarea a trecut peste sfera ei de competenţă, că nu era chemată să stabilească un Proiect de Statut, ci numai să-şi arate părerea cu privire la modul în care va avea să se exercite influenţa Eparhiei Ardelene, asupra conducerii agendelor desfiinţării Comisiei Catolice” (…) “În afară de aceea, mirenii au atribuit titlul şi numele Statusului Catolic, un astfel de conţinut şi de înţeles pe care el nu l-a avut niciodată în cursul existenţei sale istorice, vrând să ajungă stăpân atât pe influenţa exercitată până aici de Guvern, cât şi pe cea executată de Episcop. Doctrina pe care se bazează mirenii, nu este catolică, dimpotrivă, Biserica o condamnă ca pe o erezie. Ea vine în contradicţie şi cu punctul şi cu puterea Majestătii Sale Regele şi cu cea a Papei, împingând Eparhia Ardeleană spre prăpastie. Statusul Catolic este o instituţie separatistă care îşi arogă dreptul de a lua hotărâri definitive şi inapelabil, nici Episcopul şi nici Papa şi nici Regele, nu sunt în drept să ia nici o măsură. O astfel de măsură sau atitudine este inadmisibilă mai cu seamă în ce priveşte averile şi fundaţiile, al căror patron suprem este Regele, şi care, în partea cea mai mare sunt donaţiuni regeşti”. În baza protestului Episcopului M. FOGARASSY împotriva hotărârilor Adunării, înalta faţă bisericească mai cerea: “Guvernul să nu le aprobe, ci să ţină chestiunea în suspensie până la stabilirea organizaţiei Bisericii Catolice din întreaga Ungarie”. (…) Episcopul a intervenit în acelaşi timp şi la Comisarul Guvernial al Ardealului arătându-i: “Că nu mai e nevoie de convocarea Adunării Statusului Catolic pentru anul 1869, şi că în locul Comisiei Catolice, care trebuia neapărat desfiinţată, să se instituie o Comisie Catolică provizorie, care să gireze afacerile până la înfăptuirea autonomiei Catolice Regnicolare”. Mirenii, în frunte cu baronul LAD JOSIKA, au intervenit la guvern cerând: “…să se convoace Adunarea Statusului Catolic înainte de a se rezolva chestiunea autonomiei regnicolare, şi ea să aleagă acea Comisiune Permanentă, care, în baza rescriptului din 1867, să ia locul Comisiei Catolice”. La această intervenţie, Ministrul Cultelor baronul EOTVOS, a răspuns: “…că nu o găseşte actuală şi a instituit în locul Comisiei Catolice din sânul Guvernului Ardelean, o Comisie Provizorie, ca organ al Guvernului din Budapesta”. Această comisie a funcţionat până în 1873, când, în urma unor manevre ardeleneşti separatiste, Adunarea Statusului Catolic s-a întrunit din nou şi, evitând discuţiile controversate de la 1868, şi călcând dispoziţiile rescriptului imperial de la 1867, a hotărât: “…cu de la sine putere, ca Statusul Catolic, în baza exerciţiului său de drept, îşi afirmă existenţa şi activitatea de autoconducere. “ În acelaşi timp, baronul JOSIKA, preşedintele Comisiei Catolice: “… îşi dă demisia din această demnitate, primind-o pe cea de Preşedinte Mirean al Statusului Catolic şi trecând astfel, agendele Comisiei Catolice în mâinile Statusului Catolic”. Hotărârea Adunării a fost înaintată guvernului împreună cu un Proiect de Regulament şi cu cererea: “…ca acesta să pună la dispoziţia sa administrarea fondurilor şi a averilor aflătoare în mâna Guvernului”. Ministrul Cultelor, respectând punctul de vedere din rescriptul de la 1867 a răspuns că: “… aprobă principial, ca agendele Comisiei Catolice să se administreze cu influenţele Comisiei delegate de Adunarea Statusului Catolic, dar cu privire la celelalte chestiuni discutate de aceasta şi care trec sfera stabilită prin acel rescript, nu este în situaţia de a lua dispoziţii speciale şi excepţionale din motivul că, cu privire la aceasta va dispune la timpul său, deodată şi organic, cu prilejul stabilirii definitive a autonomiei întregii Biserici Catolice din Ungaria”. Proiectul de Statut din 1868 n-a obţinut nici aprobarea Guvernului şi nici pe aceea a Papei, iar răspunsul Guvernului cu privire la Proiectul de Regulament din 1873, a fost tot negativ. Ministerul Cultelor: “nu a aprobat nimic din hotărârile Autonomiste ale Adunării Statusului Catolic şi a ţinut pentru mai departe în suspensiune chestiunea organizării Bisericii Ardelene, până la organizarea întregii Biserici Catolice din Ungaria.” Fără a mai aştepta ca Guvernul să stabilească însăşi modalitatea de instituire a conducerii în cadrul căruia urma să se afirme influenţa Statusului Romano Catolic, baronul JOSIKA, preşedintele Comisiei Catolice a trecut agendele acestuia în seama Statusului Catolic, al cărui preşedinte laic a fost ales . “Acest act de o însemnătate epocală, s-a săvârşit fără nici un ordin şi fără nici o autorizaţie din partea Guvernului sau a Regelui şi fără să fi redactat măcar un proces verbal de predare şi preluare de bunuri mobile şi imobile.” Pe această cale “tacită, la 1873, s-a constituit Statusul Catolic iar încetul cu încetul a devenit “beatus possidens” al unor imense bunuri de natură publică “aparţinând Statului şi cu destinaţia de a servi Universitatea din Cluj şi alte scopuri şcolare şi bisericeşti”. Odată constituit, în Statusul Catolic Ardelean s-au înghesuit “toţi conţii, baronii, deputaţii, senatorii, prefecţii de judeţe, primarii de oraşe, judecătorii Curţii de Apel”. De remarcat este şi faptul că Guvernul Ungariei din motive de oportunitate, nu a dizolvat Statusul Catolic, ci l-a tolerat în mod provizoriu până la înfăptuirea Autonomiei Catolice . A preconizat însă “dizolvarea” acestuia, aşteptând să se ivească un moment oportun. În aceste condiţii noi, Statusul Catolic a acţionat cu o energie şi perseverenţă uimitoare, pentru a-şi crea o “situaţie legală” şi pentru a-şi asigura “proprietatea bunurilor mobile şi imobile” ajunse în “administraţia sa”, dar cu toate încercările s-au “izbit în mod permanent de refuzul categoric atât din partea Guvernului, cât şi al Regelui”.
De asemenea, Statusul Catolic n-a obţinut, “în timpul întregii epoci, aprobarea Statului, după cum n-a fost recunoscut nici de Sfântul Scaun, lucru uşor de înţeles, dacă ne reamintim obiecţiunile Episcopului FOGARASSY, prin care se stigmatizează caracterul anticatolic al acestei organizaţii”. Din lunga serie de documente ale procesului de peste 40 de ani dintre Statusul Catolic şi Guvernul Ungar, se poate reţine Declaraţia din Rescriptul Ministrului de Culte din 13 septembrie 1884 în care se arată: “Statusul Catolic şi Consiliul Dirigent, n-au obţinut drepturi pentru dispoziţiuni exclusive şi independente de Guvernul Ungar. Rescriptul împărătesc i-a atribuit numai dreptul şi acea sferă de activitate pe care o exercita Comisia Catolică independentă de Guvernul Ardelean, care n-a fost altceva decât un organ subaltern al Guvernului, format din: consilieri guvernamentali ale căror hotărâri, având numai natura de propuneri, se ridicau la valoarea de ordonanţă numai fiind datate din şedinţa Guvernului date în numele acestuia şi purtând sigiliul lui”. Cum Statusul Catolic uza de toate mijloacele pentru “a se erija în proprietar al fondurilor imense pe care a pus mâna”, Ministrul Cultelor i-a pus, în repetate rânduri, în vedere, că aceasta constituie un abuz . Toate aceste averi se arată de Ministru în ordinul 30918 din 1912 “nu formează proprietate particulară, care ar putea fi de natură perpetuă, prin urmare astfel de averi, pentru care corporaţiunile, în cazul de faţă, Statusul Catolic, sunt numai administratori responsabili”. În acelaşi timp, Ministrul Cultelor a intervenit la Ministerul Domeniilor cerând: “… a nu ţine seama de dezideratul Consiliului Dirigent al Statusului Catolic ca în Cărţile Funduare ale pădurilor şi să şteargă cuvântul “administrat” pentru că acele păduri, după concepţia Statusului Catolic, formează proprietatea sa. Pădurile din chestiune, de fapt, dar nici într-un caz nu formează proprietatea particulară a aceluia, sub îndrumarea liberă a lui”. În urma acelui demers, Ministerul Domeniilor a dat ordinul 42377, 1-2-1912 prin care “… a ordonat ca toate cărţile funduare să facă pretutindeni rectificarea necesară în sensul că pădurile reclamate ca proprietăţi ale Statusului Catolic Ardelean, formează proprietatea Fondurilor Administrative cu influenţa Statusului Catolic.“ Înţelesul cuvântului “influenţă” se poate stabili din faptul că “ Ministerul Cultelor a instituit pe lângă Statusul Catolic o Secţiune de Contabilitate a sa, compusă din funcţionari de stat şi supuse direct ministerului, fără a fi subordonată Statusului Catolic”. De asemenea, prin rescriptul Ministrului Cultelor nr. 22072 din 1912 “.. .s-a stabilit din nou caracterul provizoriu şi lipsit de orice legalitate a Statusului Catolic”. în acelaşi timp s-a mai precizat că: “ …este evident din aceasta, înainte de toate, că Statusul Catolic e în restanţă până în ziua de astăzi cu elaborarea acelor modalităţi şi cu înaintarea lor, prin Guvernul Ungar, spre hotărâre mai înaltă, după care afacerile din competinţa fostei Comisii Catolice ,acum ar fi să se administreze şi să se rezolve cu influenţa Comisiei alese din Statusul Catolic. Acest Statut organic, care trebuia să fie prezentat spre decidere mai înaltă, prin urmare care trebuia să fie aprobat de forul mai înalt, nu poate fi suplinit prin dispoziţia antecesorului meu la acest Departament din 16 iunie 1873, cu nr. 1008”. (…) “Procedând pe aceste baze, în conştiinţa răspunderii mele, nu­mi pot da asentimentul, ca drepturile Majestăţii Sale şi ale Ministerului Cultelor şi Instrucţiei de oricând, privitoare la administrarea fondurilor catolice şi să fie întunecate”. Tot atât de lămurită este şi chestiunea şcolilor susţinute de Statusul Catolic din Fondul de Studii lăsat temporar în administraţia acestuia. Prin adresa nr. 19450 din 20 mai 1902. Ministerul de Instrucţie al Ungariei, “… a pus în vedere Statusului Catolic că el nu poate pretinde să fie socotit ca autoritate şcolară superioară susţinătoare şi conducătoare, ci numai ca susţinător al şcolilor din Fondul de Studii.” Prin rescriptul nr. 92079 din 1918, acelaşi Minister a comunicat Statusului Catolic că: “ şcolile susţinute de acesta nu le poate considera ca şcoli secundare, susţinute şi conduse de Statusul Catolic şi că aceste şcoli sunt sub conducerea imediată a Statului Ungar.” În ceea ce priveşte “natura de drept a Fondurilor Administrative cu influenţa Statusului Catolic, “aceasta a fost stabilită mai presus de orice îndoială la întreaga jurisprudenţa ungurească. “Aceste fonduri sunt regnicolare, adică publice, ale căror venituri se întrebuinţează pentru promovarea scopurilor şcolare şi culturale ale Ţării, şi al căror patron suprem este Regele”. Comisia Parlamentului Ungar din 1872 a stabilit că: “… nu există din punct de vedere de drept nici un motiv întemeiat, care ar putea împiedica Statul, ca în împrejurări cu totul schimbate, să dispună altfel decât în scopuri bisericeşti, de bunuri fundamentale, acordate în împrejurări de altă natură, şi anume să dispună în conformitate cu cerinţele şi interesele publice ale Statului.” Punctul de vedere al guvernului Ungar a fost reprezentat de: “către acesta în mod consecvent şi netulburat de la 1873 şi până la descompunerea Vechii Ungarii. (…)”. Ultimul act oficial, în această ordine de idei, este rescriptul Ministerial nr. 74918 din l mai 1915, prin care Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii, aprobând regulamentul pentru administrarea averilor Statusului Catolic, “…cu rezerva că acest regulament nu poate prejudicia cu nimic acele Statute, care în baza hotărârii înalte din 19 august 1867, or să fie elaborate şi iarăşi înaintate spre înalta aprobare, şi în scopul cărora chestiunile care au aparţinut sferei de competenţă a Comisiei Catolice de pe lângă Guvern, se vor administra cu influenţa Statusului Catolic Ardelean şi a Comitetului ales”.
Problema Statusului Catolic Ardelean pe timpul dominaţiei ungureşti se prezenta astfel: 1. “Conform declaraţiei Episcopului Romano Catolic de Alba Iulia, Statusul Catolic,reînfiinţat în 1868, respectiv la 1873, nu este o continuare a Statusului Catolic din secolele XVI şi XVII, ci o organizaţie nouă, pe baze protestante ; 2. Noul Status Catolic a luat fiinţă la 1873 în mod clandestin, cu abaterea de la prevederile Rescriptului Imperial; 3. Nici Regele Ungariei, nici Guvernul României şi nici Parlamentul nu au sancţionat niciodată organizaţia Statusului Catolic, ci au tolerat-o numai în mod provizoriu ; 4. Guvernul Ungariei a stabilit în mod precis că Statusul Catolic nu este proprietarul Fondurilor deţinute de el .Acestea sunt numai admistrate cu influenţa lui; 5. Sfântul Scaun n-a aprobat nici el organizaţia Statusului Catolic, care este în flagrantă contradicţie cu organizaţia Bisericii Centrale Universale Catolice ; 6. Guvernul Ungariei a preconizat dizolvarea Statusului Catolic, urmând să fixeze momentul oportun.” Cu această stare “de drept “ a intrat Statusul Catolic Ardelean în noul Stat Român la l decembrie 1918.
NOTA BENE
Statusul Catolic Ardelean nu era cunoscut suficient de către Statul Român, de aceea nu a continuat să afirme, faţă de Statusul Catolic, punctele de vedere ale Guvernelor Ungariei din trecut. Consiliul Dirigent Român din Ardeal nu a luat faţă de Statusul Catolic şi faţă de reprezentanţii unguri ai Bisericii Catolice din Ardeal, Crişana, Maramureş şi Banat “… măsurile de prevedere şi de asigurare pe care le-au luat celelalte state succesoare : Cehoslovacia şi Iugoslavia şi pe care le-au luat Franţa şi Italia în teritoriile redobândite de la Germania şi de la Austria, ci i-a tolerat în posesiune, nestingherită a situaţiei de fapt, pe care şi-au creat-o pe timpul vechii Ungarii”. Exploatând generozitatea noii stăpâniri româneşti într-un sens politic unguresc, Statusul Catolic Ardelean “… s-a folosit de orice ocazie spre a-şi consolida situaţia, pentru care a luptat zadarnic decenii de-a rândul sub dominaţia ungurească”. Astfel, în adunările ţinute în anii 1920-1923, “… şi-a dat pe nesimţite şi de la sine putere, o Organizaţie Naţională şi Politică Ungurească complet autonomă atât faţă de Statul Român cât şi faţă de Regele Ferdinand, şi faţă de Mitropolia Catolică din România şi de Sfântul Scaun”. Prin noua sa organizare Statusul Catolic Ardelean a luat următoarele măsuri: 1. “A ales dreptul de Patron Suprem al Regelui Ferdinand asupra Fondurilor Administrative cu influenţa lui, trecându-le asupra Episcopiei de Alba Iulia; 2. A eliminat dintre membrii de drept ai Consiliului de Conducere pe reprezentanţii Statului Român; 3. A refuzat să se supună oricărui control al gestiunei sale din partea Statului Român fapt care atingea în mod flagrant principiul fundamental al Suveranităţii Statului Român, în virtutea căruia acesta controlează chiar şi fundaţiile particulare cu destinaţie publică. 4. A transformat Adunarea Generală într-un veritabil Parlament Unguresc cuprinzând 240 de deputaţi; 5. A grupat în Consiliul de Conducere pe foştii slujbaşi ai Statului Ungar ; 6. A transformat şcolile, care erau susţinute din Fondul de Studii, în şcoli autonome ale Statusului Catolic şi le-a pus în serviciul idealurilor politice ungureşti. A pus în fruntea şcolilor ca autoritate şcolară pe Episcopul de Alba Iulia, a transformat secţia de contabilitate ataşată Ministerului de Culte Ungar pe lângă Statusul Catolic Ardelean”. În scopul de a putea menţine această nouă stare “de fapt şi de drept”, Episcopul de Alba Iulia a susţinut o permanenta acţiune de inducere în eroare a autorităţilor Statului Român cu privire la “situaţia de drept a Statusului Catolic”. În acest mod, Episcopul de Alba Iulia, a informat printr-un memoriu înmânat regelui Ferdinand “…că Statusul Catolic a fost întărit de către parlamentul Ungariei (…) Acelaşi lucru l-a afirmat şi în faţa Senatului, precum şi în publicaţii oficioase, răspândite în ţară şi în străinătate”. Pentru a realiza o recunoaştere oficială a situaţiei de fapt pe care Episcopul de Alba Iulia şi-a creat-o de la sine putere sub Guvernarea Românească, “… el a plăsmuit prin adăugire, un document emanat în 1924, de la Ministerul Cultelor”, intercalând în el următoarele: “Statul Român a recunoscut personalitatea juridică a Statusului Catolic Ardelean”, ceea ce a fost o mare minciună. Nu se poate trece cu vederea nici acţiunea internaţională îndreptată împotriva Statului Român la Societatea Naţiunilor din 1925 de către minoritatea ungurească din Ardeal, condusă de Statusul Catolic în frunte cu Episcopul de Alba Iulia care “…îndeplinea şi rolul de un adevărat Stat Major Unguresc prin care reclama Statul Român de asuprire a ungurilor din Ardeal”. De asemenea, nu trebuia neglijată nici acţiunea politică ungurească pe care o conducea Statusul Catolic pentru “…mituirea unor cadre de conducere româneşti cu mijloace băneşti provenite din bunurile publice pe care le stăpânea fără nici un drept”. Faza cea mai nouă din viaţa Statusului Catolic este chiar mai elocventă decât întreg trecutul ei. În ultima Adunare Generală ţinută în 1930 “… ei şi-au dat o noua organizare, printr-un statut, organic, pe care l-a declarat definit valabil, fără a-l mai înainta spre aprobare Ministerului Cultelor din România”. De remarcat este şi faptul că Statutul de care am făcut vorbire desconsidera pe faţă “… atât Constituţia României şi Legea Cultelor a Sfântului Scaun, cât şi Concordatul încheiat între Guvernul României şi Papa şi Codicele Dreptului Canonic al Bisericii Catolice “. Trecând peste faza istorică dintre 1873 -1918 “Statutul se baza exclusiv pe vechile legi ungureşti din secolul al XVI-lea, cunoscute sub numele de: “APROBATE ŞI COMPILATE “. Prin aceasta “…sunt eliminaţi membrii de drept ai Statului Român, cât şi profesorii romano-catolici ai Universităţii din Cluj, pe simplul motiv că aceştia nu sunt unguri, ci români, italieni şi francezi”. Mai departe, se anulează “… dreptul de patron suprem al Regelui Ferdinand asupra fondurilor publice administrate de Statusul Catolic, pe care le declară proprietăţi exclusive ale acestuia “. Statusul mai prevedea că “… Statusul poate funcţiona şi fără episcop, urmând să fie numai cu interesele şi cu siguranţa Statului Român, dar şi cu principiile fundamentale ale organizării Bisericii Catolice Universale”. Şi, în sfârşit, lucru fără analogie în viaţa publică a vreunui stat din lume “Statutul nu recunoaşte deasupra Statusului Catolic nici un for apelativ sau de control, nici pe Episcop, nici pe Papa nici Guvernul României. Acest lucru a fost o sfidare a dreptului Statului Român şi o nesocotire a legilor acestuia şi un vădit pericol pentru interesele României şi pentru siguranţa Statului”. Rezumând situaţia Statusului Catolic Ardelean sub guvernarea românească vom vedea că: 1. “Statusul Catolic a continuat să ducă o existenţă de fapt, fără să fie recunoscut de Statul Român prin vreo lege sau prin vreun Statut Organic; 2. Statusul Catolic şi-a ticluit prin denaturarea şi minciuna unei adrese a Ministerului Cultelor, care nici nu avea căderea să o acorde, “calitatea de persoană juridică”. Au încropit un document fals prin care pretindea că Statul Român i-a legitimat situaţia de drept prin recunoaşterea personalităţii juridice. Prin aceasta, Statusul Catolic a încercat să surprindă o recunoaştere, mărturisind prin aceasta că nu are existenţa legală – recunoaştere care chiar dacă ar fi existat, este în aparenţă, după legea românească; 3. Statusul Catolic s-a constituit cu eludarea atât a Constituţiei şi a legilor României, cât şi a Concordatului cu Sfântul Scaun şi a Codicelui Dreptului Canonic al Bisericii Catolice într-o organizaţie suverană şi ostilă Statului Român, administrând cu “titlul de proprietar şi după bunul plac, fără caracter public, aparţinând în majoritatea absolută a Statului, în scopuri străine de destinaţia lor” ; 4. Statusul Catolic a desfiinţat drepturile Regelui Ferdinad şi a eliminat dintre membrii de drept ai conducerii, pe profesorii romano-catolici ai Universităţii din Cluj, pe motiv că aceştia nu sunt unguri, devenind astfel o conducere naţională, politică ungurească şi mai primejdios decât atât, pentru Statul Român şi imposibil de conceput şi de admis în cadrele unui Stat Naţional, Unitar Independent şi Suveran; 5. Profesorii de la Universitatea din Cluj, profund jigniţi, atât în sentimentele lor faţa de catolici cât şi în acelea de cetăţeni ai României, au intervenit direct la Papă, printr-o adresă documentată, cerându-i “să disloce numaidecât organizarea pseudocatolică şi primejdioasă.”
După cum rezultă, până la l Decembrie 1918, Statul Ungar, fără a recunoaşte vreodată existenţa de drept a Statusului Catolic Ardelean, şi fără a recunoaşte proprietatea bunurilor mobile şi imobile “a tolerat” din motive de ordin politic, ca în mod provizoriu, până ce o lege va stabili situaţia şi Organizarea Bisericii Catolice din întreaga Ungarie, Statusul Catolic să contribuie cu influenţa sa la “administrarea” fondurilor administrate de fosta Comisie Catolică ,dar o asemenea lege n-a intervenit niciodată în Ungaria. De la l Decembrie 1918, Statul Român, la rândul său “n-a recunoscut niciodată existenţa legală a Statusului Catolic Ardelean, recunoaştere ce nu se putea face decât prin lege, care nu a fost dată niciodată”.
Statul Român, prin nerecunoaşterea adevăratei situaţii a păstrat “… o anumită pasivitate fată de Statusul Catolic, deşi el nu mai putea fi condus de considerentele politice care determinaseră fosta Ungarie să o tolereze”. Pe baza Concordatului semnat de Guvernul României şi Sfântul Părinte, la articolul IX se precizează: “Statul recunoaşte Biserica Catolică, reprezentată prin legitimile ei autorităţi ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun. În consecinţă, Parohiile, Protopopiatele, Mănăstirile, Capitulele, Starostiile, Abaţiile, Episcopiile, Mitropoliile şi celelalte organizaţii canonice şi legal constituite, sunt persoane juridice, iar deplina proprietate a bunurilor lor, de orice natură ar fi ele, este garantată de către Stat, conform Constituţiei Regatului, Bisericii Catolice, reprezentate prin legitimele ei autorităţi ierarhice”. Acest articol, care recunoaşte personalitatea juridică nu numai a comunităţilor bisericeşti sau religioase, ci şi a unor organe de simplă administraţie bisericească, cum sunt Capitulele, recunoscute şi prevăzute de “Dreptul Catolic”: “… nu face nici o referire, nici directă sau indirectă, despre Statusul Catolic Ardelean, a cărui existenţă şi personalitate juridică, deci, nu o recunoaşte”. Interesul acestui “Articol” a fost lămurit în mod deosebit printr-o notă specială a “… Nunţiaturei Apostolice din Bucureşti prin care aceasta declara categoric, în numele Sfântului Scaun, că în afară de organizaţiile ecumenice, nici o altă organizaţie catolică nu poate avea şi funcţiona în România, fără personalitate juridică”. Cum Statusul Catolic Ardelean, organizaţie nelegală şi necanonică “ nu este prevăzută printre organizaţiile enumerate … urmează ca, din momentul ratificării Concordatului, trebuie să înceteze însăşi existenţa sa”. Pe baza celor arătate până acum, se poate concluziona că în urma Concordatului încheiat între România şi Sfântul Scaun, “Statusul Romano Catolic Ardelean, care nu a avut niciodată o existenţă de drept, şi-a pierdut orice rost şi în fapt”. Considerând că motivele care au determinat pe fostele Guverne Ungare să tolereze această organizaţie, nu mai pot exista astăzi: “Această organizaţie care administrează cu pretenţia de proprietar, fără nici un control şi după bunul plac, averi şi fonduri publice enorme cu destinaţia culturală regnicolară, a devenit un pericol pentru siguranţa Statului”.
În aceste ordine de idei, Ministerul de Instrucţie şi Culte prin ordinul 52202/ 1931, după ce a examinat în mod amănunţit şi conştiincios întreaga problemă a Statusului Catolic Ardelean, şi i-a fixat definitiv situaţia, a ajuns la următoarele concluzii: 1. Statul Român, substituit, în virtutea articolului 45 din tratatele de la Trianon, în toate drepturile fostului stat Ungar, “poate lua asupra sa, prin decizie ministerială, bunurile deţinute timp de câteva decenii, în mod ilegal, de către Statusul Catolic Ardelean, pentru a le încredinţa organelor în drept să le poseadă”. 2. De a dispune dizolvarea Statusului Catolic Ardelean, conform prevederilor Legii persoanelor juridice sau altei legi analoage, nu este nevoie, întrucât zisa grupare nu are personalitate juridică şi, în consecinţă, întrunirile ei pot fi simplu interzise. 3. Preluarea bunurilor se va face printr-un delegat al Ministerului de Instrucţie şi Culte, care va fi ajutat de organele necesare ale Statului Român; 4. După o prelucrare, o comisie de specialişti va examina fiecare caz, situaţia bunurilor în chestiune, şi va propune Ministerului modul de afecţiune de fapt a fiecăruia din ele în favorul organelor canonice şi legal constituite ale Bisericii Catolice Universale a Universităţii din Cluj şi a Statului Român; 5. Comisia de studiere şi cercetare a Statusului Romano-Catolic Ardelean a stabilit în unanimitate măsuri concrete şi a prezentat raportul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor în ziua de 15 iunie 1930.
Raportul Comisiei a fost contestat violent de către conducerea Statusului Catolic Ardelean, care a trimis jalbe mincinoase şi memorii pe la toate curţile protestante ale Europei, afurisind biserica catolică şi administraţia românească din Transilvania. Pentru hungarişti, recunoştinţa este floare rară, ei au uitat că supravieţuirea statului unguresc, un implant altaic în inima vechiului continent se datorează tocmai papalităţii şi bisericii catolice. Eşecurile înregistrate nu i-au demobilizat pe laicii unguri, ei nu au renunţat niciodată la bunurile bisericii catolice şi au aşteptat nerăbdători o ocazie ca să-şi ia revanşa. Aceasta s-a ivit mai repede decât credeau, prin Diktatul fascisto-nazisto-horthyst de la Viena din 30 august 1940, în urma căruia hoardele revanşarde au ocupat o parte a Transilvaniei. Protejaţi de mantalele honvezilor şi de pălăriile cu pene de cocoş, funcţionarii horthyşti de export s-au apucat să falsifice “la greu” evidenţele de carte funciară. Fondul funciar şi imobiliar din marile şi micile oraşe transilvane au devenit, peste noapte, proprietatea Statului Unguresc. Statul socialist a făcut ordine în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra fondului funciar şi asupra fondului imobiliar, prin măsurile de etatizare cunoscute. Când toata lumea credea că Statusul Catolic Ardelean a fost înmormântat definitiv, hungariştii nostalgici şi-au amintit brusc de bunurile bisericii catolice, râvnite de-a lungul veacurilor şi au început să se agite. Aşa se explică faptul că după evenimentele tragice din decembrie 1989, stafia Statusului Catolic Ardelean a fost resuscitată prin legea de restituiri măsluite şi bântuie, din nou, prin saloanele puterii politice din România în speranţa ruperii unei hălci, cât mai mari, din patrimonial public, plătit înzecit cu sângele şi suferinţele de veacuri ale celor hărăziţi să trăiască pe acest pământ mirific, numit simplu – Transilvania. Cea mai afectată categorie de oameni au fost şi sunt românii ardeleni. Prin minciună şi înşelăciune, justiţia românească în cârdăşie cu cercuri mafiote din exterior şi interior, s-a lăsat înşelată de “falşi proprietari”, cu documente “ticluite”, adoptând “hotărâri strâmbe” în defavoarea românilor, retrocedând “fără nici o remuşcare” bunuri mobile şi imobile de o valoare incomensurabilă. Pe termen scurt şi mediu, populaţia românească din Ardeal a rămas fără unele spitale, policlinici, dispensare, farmacii, şcoli, grădiniţe, case de cultură, cinematografe, baze sportive, ansambluri de locuinţe, muzee etc. dimpreună cu suprafeţele de terenuri aferente. Asemenea modalităţi specifice “capitalismului sălbatic”, odată înfăptuite, ele nu se mai pot repara niciodată. “Historia magistra vitae est”. Prof. dr. Ioan CORNEANU, Avocat Vasile MOIŞ, Avocat Anca PETRAN, Prof. Anca ENESC+
Observaţie : Textul mi-a parvenit prin bunăvoinţa criticului literar Dan Culcer.
Pentru conformitate,
Titus Filipas


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.